Mă rog, nu tocmai tu, dar poate
colegi sau concurenți de-ai tăi. Sau, chiar așa, medicul tău
atunci când mai ești și tu bolnav. Sau cel care îți tratează
apropiații.
În primul rând, pentru că a
comunica bine nu a fost niciodată, fie și pentru o săptămână,
adevărata ta preocupare sau provocare. Daca ai peste 30 de ani,
probabil că nu ai studiat niciunde despre comunicare sistematizat,
structurat, exersat, analizat și iar exersat până când ți-a
ieșit. Până când ți-a ieșit ce? Că nimeni nu evaluează
comunicarea cu pacientul nicăieri prin țară. Nici pe termen scurt
și nici pe termen lung. Și, dacă nu măsori, de unde știi dacă
mai ai de îmbunătățit ceva? Cel mai probabil că nu ai. Așa-i?
Și așa
ajungem la cel de-al doilea motiv: pentru că iubești doar
realitatea văzută prin ochii tăi și trecută doar prin filtrul
minții tale. Împreună cu un prieten avem un proiect (voluntar) cu
corpul didactic al unei facultăți rezonante din țară, înrudită
cumva cu medicina umană. Tema este generoasă, un fel de cum
să mergem înainte;
nu pot spune mai mult aici. Am întrebat un grup de studenți cum ar
arăta facultatea în care și-ar dori să învețe. Au răspuns.
Apoi am întrebat pe o parte dintre profesorii lor; și ei au
răspuns. Care este rata de suprapunere a aspirațiilor lor legitime?
Poate că vei fi surprins: cam două treimi. Profesorii au spus că
își doresc cam aceleași lucruri pe care și le doresc și
studenții. Atunci când am parcurs răspunsurile profesorilor, s-au
respectat unii pe alții și chiar au părut că fac un front comun.
Dar, mai apoi, când le-am transmis, practic, aceleași doleanțe din
partea propriilor discipoli, au urmat cârcotelile: cine sunt
studenții și cât de reprezentativi sunt; da, dar noi facem deja
asta sau asta; ei nu apreciază suficient ori au interese obscure.
S-au simțit atacați. Cel mai probabil este la fel și cu tine. Îți
este mai ușor să îți șoptești singur că poate nu ai fost
destul de empatic, explicit, ferm. Dar, dacă vine de la altul: ce
știe el, că nu a studiat medicina. Și, dacă nu primești sau nu
crezi în feedbackul primit de la cei pe care îi servești, nu vei
comunica mai bine. În fapt, sunt șanse să comunici tot mai
deficitar pe măsura ce rutinele se instalează, câștigi
notorietate și autoritate.
În al treilea rând, vorbim de un
mod de gândire al tuturor medicilor dat de felul în care ei s-au
pregătit sau de cel în care se practică medicina oriunde în lume.
Doctorii au studiat intensiv pentru a putea vâna greșeli, a
recunoaște ce nu merge bine. A vedea că ceva funcționează
corespunzător nu înseamnă mai nimic pentru că ei caută ceea ce
nu funcționează. Păi nu de asta au venit pacienții la tine? Ca să
afle ce nu funcționează bine? Logic, da. Însă din punct de vedere
emoțional, nu. Să vă dau un exemplu. Cu ani în urmă, am fost cu
cineva drag mie la un ginecolog cu ceva renume în Capitală, care
mai era și conferențiar. Sarcina era relativ simplă: să confirme
sau nu că ceea ce a văzut un endocrinolog la ecografie sunt
într-adevăr chisturi endometriozice pe ovare. Ne-am fi dorit să nu
fi văzut bine endocrinologul, să fie poate ceva mai benign și mai
trecător. Pune ginecologul mâna pe sondă, se uită, confirmă că
sunt chisturi endometriozice, ni le arată pe monitor și începe să
ni le laude, cu o bucurie de profesor la medicină, cum că arată
exact ca în atlasele de ecografie abdominală. Era diametral opus cu
reacția pe care ne-o doream. Și, dacă era să fie, am fi vrut mai
degrabă ceva de genul: „Din păcate, endocrinologul a avut
dreptate, sunt chisturi. E neplăcut, dar, ținând cont și de alte
posibilități pe care le-am eliminat, nu este chiar atât de grav.
Restul este bine. Haideți să vedem ce se poate face”. Bucuria
profesională de a fi găsit „buba” este radical diferită de
trăirea pacientului de a-și fi aflat în sfârșit diagnosticul. Și
asta în special atunci când diagnosticul nu pare să fie lozul
câștigător și când nu-și înțelege încă gravitatea și nici
opțiunile. Că doar nu este medic.
În comunicarea
cu pacientul este mult loc pentru emoție și prea puțin pentru
logică, gândire analitică sau critică, cel puțin într-o primă
fază. Un vecin a prezentat săptămâna trecută hematurie. A mers
la un urolog de la spitalul județean și acesta i-a făcut mai toate
investigațiile, care au dus la concluzia de cancer renal. I-a
comunicat sec și foarte de sus că trebuie să-i scoată rinichiul.
În afară de multe aroganțe și umilințe, nimic altceva. La
momentul acesta, este consultat la Panduri de altcineva. Cineva care
a comunicat corect și coerent.
