Am un sfert de secol. Un sfert de
secol de când tot fac alegeri. Întâi grădinița, școala
generală, un liceu cu prestigiu în București și apoi marea
alegere, facultatea de medicină. Nici nu mă gândeam în acea vreme
că alegerile acestea o să-mi guverneze viața, eram doar un copil
timid, la optsprezece ani când – deși tata nu era de acord – am
zis că vreau să dau la medicină. Mi-a zis să mă gândesc și să
aleg ceva ce-mi va plăcea toată viața, că e ca într-o căsnicie,
trebuie să „țină toată viața”. Ce căsnicie făcută la
optsprezece ani mai ține toată viața în vremurile de acum?
Am pornit ușor pe acest drum, fără
să iau în calcul „detalii” precum câte ore muncește un medic,
câte rivalități vor exista pe parcurs, câți profesori își vor
da silința să pleci cu ceva învățat de la curs. Cel mai
important „detaliu” la care nu m-am gândit deloc a fost cât
câștigă un medic rezident. Acum, când mă plâng prietenilor cu
alte meserii, îmi zic: „Da’ tu nu te-ai gândit la asta când ai
ales medicina?”. Le dau dreptate, nu m-am gândit la acest aspect,
poate și pentru că părinții m-au învățat să aleg cu inima și
nu m-au lăsat niciodată să plâng de foame sau să-mi lipsească
ceva. Oare să le mulțumesc sau să fiu supărată că uneori mi-au
dat prea mult și că nu m-au adus cu picioarele pe pământ? Oare
așa să-mi cresc și eu copiii? Fără griji, fără să știe cum
se plătește o factură sau fără să știe cam cât ar trebui să
câștige ca să-și permită o viață similară cu aceea oferită
de ei? Oare câți dintre prietenii mei care lucrează acum în alte
domenii, atunci când au ales drumul în viață, s-au gândit la
toate aceste „detalii”? Câți ar fi fost buni chirurgi? Câți
buni clinicieni? Mulți, foarte mulți. Poate ei au ales cu mintea și
poate nu s-au înșelat.
Am un sfert de secol și o sumedenie
de întrebări despre viață. Acum zece ani mă imaginam o doctoriță
mare deja la vremea asta. Crescând oarecum prin spitale, luată de
tata de mică și „educată” să nu-mi placă, eu am simțit
altceva. Credeam că lucrurile se pot schimba dacă toți erau de
acord și lipsurile din spitale sunt înlăturate. Tata era un
semizeu căzut pe Pământ care putea face toți oamenii bine. Sunat
în toiul nopții, îl auzeam cum se îmbracă și pleacă spre
pacienți. Când ajungea acasă, spre dimineață, eu nu dormeam, așa
cum poate credeau părinții mei, ci așteptam cu urechea ciulită la
ușă să aud ce-a făcut la pacient. Apoi urma alt telefon, de
mulțumire, că pacientul își revenise. Cel mai probabil, în urma
unui astfel de telefon de mulțumire s-a decis, de fapt, destinul
meu. Am hotărât atunci să fiu ca eroul meu și să mă sune și pe
mine oamenii să-mi mulțumească și să-mi spună că datorită mie
trăiesc.
În imaginația mea de atunci, eu
făceam legea în spitalul unde lucram și nimeni nu mai murea. Toate
cadrele medicale se înțelegeau între ele și nu lipsea nimic pe
nicio secție. Totul era fezabil, posibil. Culmea, după atâția
ani, încă mai cred. Poate că nu m-am maturizat încă, dar chiar
cred că se poate. Tocmai de-aia nu am plecat. Era așa de ușor să
o fac, spitalele „perfecte” din străinătate sunt înnebunite
după doctori români. Am ales ca, deocamdată, împreună cu o
„brigadă” de colegi rezidenți tineri să stăm și să trecem
peste multe. Să îndurăm gărzi neplătite, salarii derizorii,
condițiile așa cum sunt ele, dar să știm că suntem acasă și că
facem ceva pentru ai noștri.
Nu știu cât o să dureze acest
patriotism sau când o să ajung să zic că nu mai pot, că mi-e
lehamite de acest sistem sanitar românesc, dar până atunci mă
bucur că nu mi-am pierdut (încă) acel dram de speranță, de
puritate și de inocență care îmi permite să visez cu ochii
deschiși. Va fi bine!