Rezidențiatul
nu e pentru toți. Pentru că nu sunt suficiente locuri. Și, dacă nu-ți convine,
e treaba ta cum te descurci după ce termini facultatea. Vrei să lucrezi în altă
țară? S-ar putea să nu poți, pentru că Guvernul vrea să te oblige să semnezi un
contract care nu-ți dă voie să pleci în străinătate pentru cinci-zece ani de la
terminarea facultății. Aceasta este noua propunere UNPR, analizată în prezent
de Guvern și de universitățile de medicină și farmacie. Și se referă la
obligativitatea de a practica medicina pe teritoriul țării în urma primirii
unor burse speciale – nu de merit sau de finanțare a studiilor din bugetul de
stat. Pe scurt, statul vrea să te cumpere. În avans. Și pe bani puțini. Pentru
că, la final, tot tu vei pierde. Dacă vrei să ai o sumă de bani, ca student,
fără deranjul de a-ți găsi un loc de muncă, statul poate să îți dea o bursă, cu
condiția să rămâi în țară după terminarea facultății. Deci trăiești bine în
facultate, pentru ca după ce o termini, să te întrebi ce vei mânca mâine,
pentru că ai avut bursă în timpul studiilor. Adică statul nu doar profită de
naivitatea ta de student, dar are și pretenția să fii productiv ulterior, după
ce conștientizezi capcana în care ai căzut. Aceasta este propunerea pe care o
ia în considerare ministrul sănătății pentru a opri exodul medicilor.
Este
adevărat că exodul medicilor a crescut și continuă să crească. Dar cum ar putea
fi altfel, când pentru anul acesta statul oferă 3.388 de locuri și posturi de
rezidențiat pentru peste patru mii de absolvenți? Cum ar putea fi altfel când
rezidenții sunt plătiți cu salarii mizere? Cum ar putea fi altfel când, chiar
dacă ai avut noroc la rezidențiat și ai prins unul din prețioasele locuri, după
ce termini pregătirea în specialitate nu îți găsești post? Problemele sunt
altele, nu lipsa banilor în timpul studenției. Nu de-asta pleacă medicii din
țară. În studenție ne obișnuim cu sacrificiul, dar un sacrificiu presupune și o
recompensă. Ca studenți, putem să ne reducem cheltuielile – nu asta e problema.
Dar trebuie să merite sacrificiul de a îți accepta condiția de întreținut de familie
la 23 sau 24 de ani. Bineînțeles că merită, atunci când îi ajuți pe cei
bolnavi. Atunci când deslușești un caz dificil. Atunci când pacienții îți
mulțumesc. Dar trebuie să merite și când propriul copil îți va cere o haină de
iarnă și tu i-o vei putea cumpăra, din salariul tău de medic. Asta dacă îl ai,
dacă ai prins unul dintre ridicol de puținele posturi din spitalele de stat.
Desigur, există și posturi în privat, dar câte clinici private oferă locuri la
rezidențiat?
O
să merite să faci medicină în România atunci când vei avea un salariu. Un
salariu din care îi vei putea cumpăra copilului haina de iarnă nu din șpagă, nu
din atenții legalizate, nu din mila statului, ci din ceea ce ți se cuvine
pentru munca pe care o faci. Copilul tău nu te va întreba niciodată câți bani
ai avut în timpul facultății. Nici proprietarul apartamentului pe care l-ai
închiriat sau banca la care plătești rata pentru garsonieră. Întrebările vor fi
despre ce poți tu să oferi nu doar societății, ci și familiei tale. Îmi
amintesc că așa învățam la educație socială, în școala generală, că familia e
baza societății.
„Ce
facem ca să oprim exodul medicilor?“ și în același timp „Nu avem nevoie de
medici!“. Asta spune (strigă!) planul de distribuire a locurilor de
rezidențiat. Dacă nu avem nevoie de medici, de ce să rămânem în țară? Și dacă
rămânem, de ce ne tratați cu salarii mizere, care ne împing să acceptăm
plicuri? Și dacă acceptăm plicuri, de ce ne condamnați?
Chiar
credeți că bursele din facultate rezolvă aceste probleme? Poate că nu sunt
suficiente locuri, poate că forța de muncă medicală a ajuns, într-adevăr, la
saturație. Dar dacă este așa, de ce suntem admiși la facultate în număr atât de
mare? Și de ce vă deranjează exodul medicilor? Înclin să cred că această
facultate a devenit o afacere. Una în care plătești mulți bani pentru a rămâne
cu foarte puțin. Și nu mă refer doar la taxa de școlarizare. O facultate care
durează șase ani presupune costuri foarte mari de întreținere pentru părinții
celor care studiază medicina. Și o facultate ca medicina presupune investiții
foarte mari în cărți, în echipamente medicale și în participarea la activități
extrauniversitare utile învățării științelor medicale. Nu-ți plătește nimeni
costumul de spital, halatele, papucii. Nu-ți plătește nimeni înscrierea și
cotizația anuală la asociațiile de studenți. În primii ani de studiu la
medicină aveam senzația că plătești mulți bani pentru a suporta toanele
profesorilor și secretarelor, pentru a face față concurenței mai mult decât
acerbe, înjosindu-te, adoptând metode mai mult sau mai puțin ortodoxe. Că
plătești mulți bani pentru a fi umilit în timpul examenelor, dacă nu dezvolți
subiectul în aceleași cuvinte cu care ți-a fost predat, ci îți folosești – naiv
– logica. Nu beneficiezi de mare lucru din banii plătiți. În afară de
profesionalismul unora dintre profesori și de dăruirea lor în a te ajuta în
evoluția ta profesională, nu beneficiezi de mare lucru. Chiar și acestea nu par
să aibă vreo legătură cu salarizarea cadrelor didactice din învățământul medical,
ci strict cu integritatea fiecăruia.
În
ani mai mari este mult mai rău. Acum am senzația că plătești foarte mulți bani
ca să ajungi șomer. După ce întreaga umilință la care ai fost supus în primii
ani ți-a resetat întregul sistem de valori și ți-a nimicit respectul de sine.
Plătești foarte mulți bani ca, după ce termini facultatea, să nu găsești post.
Să nu găsești nici măcar loc. Sau dacă găsești loc, să fii nevoit să repeți
rezidențiatul pentru că nu ai post. Ca să trăiești nu decent, ci la limită. Și,
fără voia ta, să iei locul de rezidențiat proaspeților absolvenți. Iar dintr-o
victimă să se facă două. Și la anul trei. Și să ajungi să-ți detești colegii de
breaslă, care au prins locul sau care nici măcar nu au nevoie de el, pentru că
lucrează în privat. Sau care au locul asigurat pentru că părinții lor sunt
medici. Sau pentru că oricum au foarte mulți bani și pot cumpăra orice. Să
ajungi să-i urăști pentru că numai așa poți supraviețui și călca pe cadavre
oricând ai ocazia. Să ajungi să urăști și pacienții – temeiul întregii tale
existențe profesionale care nu-ți aduce altceva decât nemulțumire. Să ajungi
acel medic frustrat care nu-și tratează pacienții până nu le primește
atențiile, care nu operează decât după ce ia plicul, care nu dă rețete decât
dacă merită.
Astăzi
am senzația că facultatea de medicină te distruge. Că sistemul naște un medic
și distruge un om, pentru că par a fi două noțiuni complet separate. Acum am
senzația că o să plec. Doar pentru că vor să mă oblige să rămân.
