Cu
toții cunoaștem cea mai grea întrebare din medicină. Aceasta este „De ce eu?”
De ce mi se întâmplă mie treaba asta? De ce m-am îmbolnăvit? Sunt mai multe
feluri în care putem răspunde. Primul răspuns, cel mai la îndemână, e cel pur
medical, de exemplu: pentru că ai o genă defectă. Sau: pentru că ai fost expus
la factori de risc. La această din urmă întrebare trebuie să fim atenți cum
răspundem. E tentant să zicem, de pildă: „Pentru că ai fumat”. Ai cancer pentru
că ai fumat, ai ciroză fiindcă ai băut, ai coronarele înfundate pentru că n-ai
fost în stare să te abții de la mâncat și nu te-ai mișcat niciun pic. Pentru că
ai stat prea mult înainte să te duci la doctor. Te-ai sinucis pentru că ești
prea slab. E vina ta. Suntem cu toții mai liniștiți, pentru că e vina ta. Ți-ai
făcut-o cu propria mână, asta ne va ușura nouă, familiei, prietenilor,
cunoscuților, echipei de îngrijiri, povara empatică: durerea, groaza,
vinovăția.
Răspunsul
nu îl ajută pe om, ba chiar îi poate face mai mult rău, dar te ajută pe tine cu
suferința ta secretă. E fals, nedrept și o rea practică medicală (și general
umană) să atribui unui om responsabilitatea propriei morți, chiar când e vorba
de suicid propriu-zis. Dar admițând, de dragul maieuticii, că nu ar fi așa, că
pacienții sunt vinovați de ce li se întâmplă, asta nu te scutește de propria
responsabilitate morală pentru zidul de insensibilitate pe care îl pui între
tine și ceilalți.
Nu
vreau să fiu ipocrit: cu toții o facem, punem ziduri între noi și cerșetori,
între noi și copiii din Africa, dar și între noi și părinții, soții, chiar și
copiii noștri. Lucrurile sunt chiar mai justificabile când e vorba de cineva
drag: o soție e mai îndreptățită să își piardă compasiunea față de soț, decât
un medic să și-o piardă față de pacient. Între cei dragi, legăturile sunt
adânci și guvernate de reguli complicate și incomplet cunoscute. Între medic și
pacient e simplu, și picătura de empatie dintre noi, așa mică cum e, trebuie
păstrată cu prețiozitate. Așa că trebuie să avem grijă cum îi explicăm
pacientului de ce tocmai el, cu onestitate dar fără urmă de judecată morală.
Nici
„gena defectă” nu e un răspuns ușor de dat. Explicația trebuie să fie atât
precisă științific, cât și inteligibilă pentru pacient. Mai apoi, trebuie să
trasezi foarte clar limitele propriei tale ignoranțe. Să știi cum să spui „nu
știu”, fără ca pacientul să se simtă cu totul pierdut. Din nou, pacientul poate
fi părăsit de cei dragi, dar nu de medic. „Nu știu” poate semăna cu „ești
singur”, așa că trebuie să te grăbești să îl asiguri că nu e. Și e enorm de
mult „nu știu” în medicină. Să luăm cazul psihiatriei. Nu cunoaștem etiologiile
următoarelor boli: schizofrenie, tulburare bipolară, depresie, tulburările
anxietății, variate forme de demență. Atât de ciudată e psihiatria în privința
asta, încât etiologia cunoscută e criteriu diagnostic de excludere. Dar lucrurile
nu stau mai bine nici în celelalte specialități, și poate numai cei care se
ocupă cu bolile infecțioase pot afirma că pot pipăi cauza și urla: „Este!”.
Și
acest „nu știu” etiologic nu e cel mai mare „nu știu”. Vine unul mult mai mare,
mai copleșitor, mai înspăimântător. După ce ai explicat cât știi și cât nu
știi, iar pacientul te-a ascultat cu o atenție și o înțelegere aproximative,
constați că întrebarea inițială „De ce eu?” e de fapt neatinsă. Nici nu te poți
apropia de nucleul ei tainic, existențial. Nu poți să spui: „ai avut ghinion”,
„așa a fost să fie”, „așa a vrut Dumnezeu”. Nici măcar singurul răspuns cât de
cât corect „de ce nu tu?” nu ai voie să îl rostești.
Dar
asta nu înseamnă nici că ai voie să deferi întrebarea, să îl trimiți pe pacient
la preot sau la Jean-Paul Sartre. Mă rog, e treaba lui dacă o face și pe mulți
oameni îi ajută enorm. E ceva ce poți face la întrebarea asta. Poți să lupți
împotriva ei, alături de pacient. Pe cât de legitimă pare întrebarea asta,
pe atât de nocivă poate fi. Se poate răspândi ca un cancer, invadând întreaga
viață a omului, parazitând-o, preluând controlul, prevalându-se de
incapacitatea structurală a creierului de a accepta nonsensul și absurdul.
Încercând să canalizezi foamea de sens devastatoare a pacientului în altă
parte, către un izvor nu către o prăpastie seacă. Dar e greu, iar simplul
faptul că am loc în scurta mea coloană din Viața medicală să vorbesc
despre așa ceva e demonstrativ pentru câtă tăcere e în spațiul cosmic creat de
întrebarea „de ce eu?”.
