E vineri după amiază şi mai sunt zece minute până începe cursul de Istoria medicinii. Unul din amfiteatrele de la etajul II din Facultatea de Medicină e plin de studenţi care se agită ca nişte elevi din clasele primare – joacă cărţi, râd, se-mping şi vorbesc tare despre teste, profesori şi nedreptate.

    Cursul e opţional, dar aici se înscriu cei mai mulţi studenţi din anul II. Unii vin să audă poveşti şi să-şi destupe mintea, alţii doar pentru că se zvoneşte că se iau note mari şi li se pare mai frumos să înveţe despre trecutul medicinii decât despre Neuroştiinţe sau Medicină moleculară, alte opţionale la care ar fi putut merge.

    Amfiteatrul e aşa de plin, că abia îmi găsesc un loc în ultimul rând. Azi au venit la curs şi câţiva studenţi la Arte, care vor să audă despre anatomia din timpul Renaşterii şi despre Leonardo da Vinci. Ei sunt cei mai liniştiţi, şuşotesc într-un colţ şi îşi mâzgălesc carneţelele cu figuri geometrice.

    Gălăgia încetează ca înaintea unui concert cu muzică de cameră când profesorul invitat la curs – prof. dr. Radu Iftimovici – ia carioca albastră de pe catedră şi scrie pe tabla albă, ca şi cum ar dirija o orchestră: „Doctrina nevrozelor, Doctrina tisulară“. Studenţii scot foile din bancă şi se uită la tablă ca şi cum ar deschide un cadou special.

    În celălalt colţ al amfiteatrului, titularul cursului, conf. dr. Octavian Buda, îşi potriveşte ochelarii rotunzi şi începe să povestească studenţilor despre anatomia din Evul Mediu: „Aţi auzit de manga – desenele naive japoneze? Ei bine, desenele anatomice din Evul Mediu erau un fel de manga. Avem spre exemplu un om cu intestinele expuse, dar pe fundal se văd zugrăvite peisaje romantice medievale“. Toată sala râde.

    Când termină de scris temele cursului pe tabla albă, profesorul Iftimovici vine lângă conferenţiar şi împreună încep un joc pentru studenţi: „Voi ştiţi unde sunt caietele de anatomie ale lui Leonardo da Vinci? Dar cine a inventat stetoscopul?“. Studenţii încearcă să răspundă la întrebările de cultură generală, ca la ghicitori. Cineva nimereşte Anglia pentru da Vinci, dar la stetoscop nu ştie nimeni. Cei doi nu se supără deloc, le spun câte ceva despre René Laënnec şi originea inedită a invenţiei sale, iar apoi povestesc de ce a interzis papa disecţiile – nu pentru că i se părea că ele îl jignesc pe Dumnezeu, ci pentru că în vremea aia oamenii jefuiau mormintele ca să vândă cadavre anatomiştilor.

    Conf. dr. Octavian Buda este medic primar psihiatru, a absolvit şi Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti iar acum este conferenţiarul titular al catedrei de Istoria medicinii. Este editor la Rechtsmedizin, jurnalul oficial al Societăţii Germane de Medicină Legală, şi coordonator la Revista Română de Medicină Legală. A scris cărţi precum: „O antropologie a marginalului“, „Criminalitatea“ şi „Despre regenerarea şi... degenerarea unei naţiuni“.

    Prof. dr. Radu Iftimovici a câştigat în 1991 Premiul internaţional Kalinga al UNESCO pentru popularizarea ştiinţei şi are un doctorat în virusologie. A publicat „Istoria Universală a Medicinii şi Farmaciei“, care a luat anul trecut Premiul „C. I. Parhon“ al Academiei Române. Spune că a început să lucreze în domeniul istoriei ca să fie aproape de ce-i plăcea – să scrie. În timpul comunismului, s-a retras de la Şcoala de Literatură a Uniunii Scriitorilor pentru că nu a vrut să scrie baliverne comuniste, aşa că a început să scrie poveşti despre descoperiri în medicină şi biografiile unor oameni de ştiinţă (el a scris singura carte de acest gen despre laureatul Nobel George Emil Palade). Ocazional, îl suplineşte benevol pe conferenţiarul Buda să ţină cursul „pentru că ştiu istoria Medicinii şi trebuie să o comunic cuiva“.

    Împreună sunt ca o maşină perfectă de idei care îţi istoriseşte întâmplări cu tâlc şi te obligă să gândeşti la ele ca într-o poezie postmodernistă îmbrăcată în simboluri. Când unul se opreşte să ia aer, celălalt ne citeşte pasaje dintr-o carte veche, cu coperta ruptă: „Totul provine din ou“ era convins William Harvey în secolul XVII sau că pe vremuri se credea că „Sângele se naşte şi dispare ca apa ploilor“.

    După aproape două ore, ochii studenţilor sunt aţintiţi către cei doi doctori care vorbesc despre bazinele pline cu bere din Franţa şi despre enigmele lui Pasteur, care a reuşit să scape de faliment o mulţime de berari atunci când a studiat fermentaţia. Povestea i-a prins până şi pe studenţii la Arte care acum iau atent notiţe şi îşi zâmbesc.

    Întâmplările lui Pasteur şi cercetarea în bacteriologie pare desprinsă din „Cei trei muşchetari“. Studenta de lângă mine îmi şopteşte: „Ce tare era să faci medicină pe vremea aia, mi-ar fi plăcut să fiu şi doctor şi cercetător pe atunci, parcă avea mai multă legătură cu lumea reală“.

    După curs, am întrebat câţiva studenţi de ce vin la Istoria Medicinii şi toţi au fost evazivi. O fată mi-a spus că îi plac mult poveştile, dar nu vede la ce ar putea să îi folosească un curs de asemenea gen – „Oricum, am venit pentru că mi-a plăcut, e... instinctiv“, zice ea.

    Profesorul Iftimovici spune că: „Studenţii nu mai au cultură generală. Medicul nu aplică neapărat asta, dar cultura generală îţi dă o anumită aură de intelectual. Poţi să fii medic foarte bun, dar nu neapărat intelectual. Şi, din păcate, sistemul de educaţie din ţara noastră nu prea creează intelectuali“.