Newsflash

Cuvinte noi și cifre vechi

de Adrian GHEORGHE - iun. 9 2017
Cuvinte noi și cifre vechi
     India are, începând cu martie 2017, o nouă politică de sănătate la nivel național, după cincisprezece ani de la precedenta și la mai bine de treizeci de ani de la prima, din 1983. Trei decenii, trei documente de politică de sănătate. Direcțiile pentru orizontul post-2020 sunt sintetizate într-un document de 31 de pagini, aprobat în forma finală după un proces de consultare publică de mai mult de un an și jumătate la care au participat nu doar administrațiile statale și reprezentanții societății civile, ci și organizațiile internaționale cu activități în sector. Nu este singurul document-fanion, întrucât comitetul național de planificare produce cu regularitate, încă din anii ʼ50, planuri sectoriale pentru cinci ani, care detaliază aspectele operaționale ale activităților ce urmează să fie desfășurate. Tocmai pentru cadența rară și greutatea procesului de elaborare – cu un prim draft circulat în 2015, la scurt timp după instalarea președintelui Modi – un astfel de document este rezervat pentru schimbări ample de macaz și nu pentru a recertifica „business as usual” prin acoperirea cu statistici și cuvinte goale de înțeles.
     Obiectivul general este cel bine-cunoscut în toate sistemele de sănătate la acest moment: acces universal la îngrijiri de sănătate de calitate fără risc de împovărare financiară. Mai în detaliu, sunt stipulate aspecte precum deplasarea accentului dinspre îngrijiri curative către prevenție, creșterea eficienței cheltuielilor pentru sănătate și încurajarea industriei domestice de medicamente. Într-o propoziție, să fie bine pentru toată lumea. Ca și în alte documente de politică, promisiunile specifice – instrumentele menite să contribuie la atingerea obiectivelor – se pot clasifica informal în: lăudabile, controversate și ridicole. Cele lăudabile nu sunt puține în cazul de față. Medicamente, proceduri de diagnostic și îngrijiri de urgență gratuite în toate spitalele publice, față de un sistem bazat pe coplăți variabile de la un stat la altul în prezent. Creșterea numărului de paturi de spital până la 2.000 la un milion de locuitori. O creștere a cheltuielilor publice cu sănătatea la nivel național până la 2,5% din produsul intern brut, de la 1,2% în prezent. Cel mai spectaculos este, poate, angajamentul de a aloca cel puțin două treimi din bugetul public al sănătății pentru îngrijirile de medicină primară, în detrimentul resurselor pentru spitale. Pe de o parte, pare foarte mult în comparație cu aproape orice altă țară: în Marea Britanie, puțin peste 11% din bugetul Department of Health a mers către medicina primară în anul financiar 2015–2016, respectiv mai puțin de 8% din bugetul NHS England; ne vine să credem sau nu, proporția e comparabilă cu aceea din FNUASS, în România, constant sub 8% în ultimii zece ani; chiar și țări puternic rurale din Africa subsahariană, precum Kenya sau Malawi, nu alocă mai mult de 30–40% pentru îngrijiri ambulatorii și medicină primară împreună. În India, sectorul public reprezintă mai puțin de un sfert din totalul furnizorilor de servicii de profil și doar ceva mai puțin de o treime din serviciile spitalicești – restul fiind privați. Așadar, deși pare un angajament generos și aliniat cu obiectivele strategiei, relevanța lui ține în primul rând de o dinamică a pieței de servicii care se arată dificil de controlat în acest moment de guvernul indian.
     Așa ajungem la o promisiune controversată, care se referă la confirmarea și încurajarea rolului sectorului privat în furnizarea serviciilor care vor conduce la atingerea obiectivelor politicii. Unii comentatori au văzut în acest angajament explicit un sigiliu generos acordat de guvern pentru operatorii privați, care vor oferi servicii de calitate îndoielnică (calitatea scăzută a serviciilor este de mult timp o problemă sistemică în India) pentru care pacienții vor plăti din buzunar din ce în ce mai mult, ruinându-i pe cei săraci. Trebuie distins aici între finanțarea privată și furnizarea privată a serviciilor de sănătate. Există dovezi și recomandări clare la nivel global conform cărora finanțarea privată nu poate conduce la acoperire universală cu servicii de sănătate, drept pentru care discursul global actual accentuează rolul surselor publice de finanțare. În ceea ce privește furnizarea serviciilor, în schimb, consensul este că sectorul privat are un rol alături de sectorul public – fiecare guvern trebuie să își identifice propriul mix de servicii, în funcție de context. Acest punct de echilibru public–privat nu este ușor de identificat și menținut. Pentru a avea un sector privat puternic, este nevoie și de un sector public pe măsură, care să poată controla activ și eficient piața serviciilor din perspectiva calității și a echității. Noua politică indiană are un aspect de coerență, în sensul că își ia angajamentul reducerii poverii financiare la nivel individual, folosind sectorul privat exclusiv pentru a crește disponibilitatea serviciilor. Într-un sens, cum aminteam mai sus, aceasta este deja o realitate: sectorul privat oferă deja cea mai mare parte a serviciilor și s-a dezvoltat intens; de exemplu, 70% din paturile de spital noi între 2002 și 2010 au devenit disponibile în spitale private. Totuși, documentul nu arată clar prin ce mecanisme guvernul va putea controla calitatea și volumul serviciilor, fără a mai vorbi de coordonarea traseelor de îngrijire.
     În cele din urmă, câteva promisiuni sunt mai degrabă ridicole, deoarece reciclează la propriu angajamente din fosta politică, cea din 2002. E vorba aici despre țintele de mortalitate maternă și infantilă, având valori apropiate sau literalmente identice cu cele de acum 15 ani, ceea ce face ca singurul element de noutate să fie orizontul de timp. Ce nu s-a putut face din 2002 încoace s-a reportat pentru pragul 2025. De exemplu, ținta pentru rata mortalității materne în 2020 este 100 la 100.000 de nașteri – identică aceleia fixate în 2002 pentru 2010; rata curentă este 167 la 100.000. Până și ținta de cheltuieli publice pentru sănătate de 2,5% din PIB este ambițioasă nu doar față de nivelul curent de 1,16%, dar și având în vedere că ținta fixată în 2002 fusese de 2% (pentru 2010) și nu s-a putut ajunge în apropierea ei. Premisele sunt mai promițătoare cu această ocazie: fiind un stat federal, cea mai mare parte a cheltuielilor publice cu sănătatea (peste 70%) în India se înregistrează la nivelul statelor și nu la nivel central. Noul document de politică se referă explicit la stimularea administrațiilor statale pentru a atinge și uniformiza nivelul cheltuielilor în funcție de nevoile populațiilor pe care le deservesc, însă fără a preciza exact care vor fi aceste stimulente.
     Dincolo de asemănările și deosebirile cu procesele de elaborare a documentelor strategice din alte țări, exemplul indian arată că, atunci când sunt lucruri de spus și există angajament politic pentru câteva direcții de schimbare, ele încap fără probleme în câteva pagini, ba chiar și în câteva propoziții. Altfel, cifrele și indicatorii care cosmetizează deciziile se scot, ca întotdeauna, din cărți.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe