Newsflash

Curriculum vitae

de Dr. Vlad STROESCU - mar. 24 2017
Curriculum vitae
     Când am ales psihiatria, aveam cu totul altceva în minte decât ce fac acum. Pe atunci, eram fascinat de psihoze. De halucinații și de deliruri. Nu era o fascinație morbidă, îmi place să cred, sau nu mai mult decât cea a oricărui tânăr medic față de specialitatea lui. Să-i zicem deocamdată „curiozitate științifică naturală” și ne ocupăm altădată de ea. Petreceam multe ore la Institutul Francez, în frumoasa lor sala de lectură de la mansardă, unde vedeai cerul printr-o magnifică lucarnă centrală. Mă scufundam în cărțile lui Ey și Minkowsky și ce mai găseam pe acolo, plus „Predescul” românesc și tot ce mai descopeream prin anticariate (astea sunt un fel de librării cu cărți vechi; nu mai există acum, dar în nu foarte îndepărtata vreme a studenției mele chiar prosperau).
    Psihoza este ceva ininteligibil prin definiție. Nu doar că are atributul de a fi de neînțeles, psihoza este esența neînțelegerii sau, dacă vreți, gradul ei cel mai pur. Din cauza asta, e o sursă aproape nesfârșită atât de groază, cât și de fascinație pentru cei din jur. Cât despre mine, mi se părea că în psihoză ar putea exista, paradoxal, o cheie a înțelegerii. Aveam un fenomen misterios și a cărui elucidare ar fi putut aduce mari răspunsuri despre noi înșine în general, iar omenirea alegea să izoleze fenomenul, să îl îndepărteze și apoi să îl ignore cu hotărâre. Ca rezident, stăteam ore în șir de vorbă cu pacienții deliranți. Notam totul – asta până în ziua când un pacient mi-a smuls caietul din mână, să vadă ce tot scriu în el, apoi am renunțat și m-am mulțumit să notez mintal. Eram un fenomenolog, deși unul duplicitar, pentru că în paralel eram fascinat și de neuroștiințe și, mai ales, de psihofarmacologie. Nu-mi plăceau gărzile, pentru că din ele nu învățam nimic, erau doar situații concrete care își cereau urgent o rezolvare măcar temporară (temporar era, de altfel, tot ce puteai face), situații adesea mizerabile, urâte și lipsite de interes pentru un tânăr și arogant medic rezident, decis să știe tot, să înțeleagă tot și să schimbe fața psihiatriei.
    Primul punct de cotitură al formării mele a venit însă repede. Eram la începutul anului doi de rezidențiat când m-am trezit, dintr-odată, responsabil pentru o persoană în vârstă cu o avansată demență vasculară, în circumstanțe de care o să vă scutesc. O doamnă de 85 de ani, care nu mai voia să se dea jos din pat și care, în ciuda tratamentelor disponibile, a purces într-un lung drum dureros către origini, către nimicul din care venim cu toții. Țin minte că, de la un moment dat, nu a mai vorbit deloc românește, ci doar rusește. Fiind refugiată din Basarabia, revenise în copilărie. Anecforie e termenul tehnic. Venea dintr-o familie mare și înstărită, cu pământuri și cu slugi. Din toate astea rămăseseră doar o garsonieră minusculă și o fărâmă de suflet zăcând în patul din mijlocul ei. Trebuia să fac aproape totul: schimbat scutece, spălat, hrănit, dat medicamente, zi de zi. Doar sub același acoperiș nu locuiam. Timpul s-a contractat brusc. Nu mai eram medic, eram ceva între membru al familiei și infirmier.
    Când s-a întâmplat, aveam câteva date pentru o carieră frumoasă. Mai mulți seniori mi-o spuseseră și mă împăunam cu asta. Îmi lipseau experiența, cunoștințele și relațiile, dar eram gata să-mi făuresc unele proaspete. Mă remarcasem la un congres de tineri medici și devenisem secretarul organizațional pe București al asociației de rezidenți. Era un început bun. Anii petrecuți cu grija bătrânei doamne – vreo patru, nu par mulți – au întors cu totul foaia. Am renunțat foarte repede la orice ambiție: nu doar pentru că nu mai aveam timp, dar nimic din toate astea nu mai părea să aibă vreo importanță. Râdeam cu amărăciune de derizoriul umflat al ambițiilor mele precedente. Observând îndeaproape, cu încetinitorul, fără pavăza halatului alb, cum se destramă un om, toată fascinația mea elitist-intelectuală se evaporase. Primeam o lecție și mi-am asumat asimilarea ei. Am renunțat la fenomenologie. Nu fenomenul contează, mi-am zis, ci suferința. De abia atunci mi s-au deschis ochii asupra suferinței ubicuitare și absurde a oamenilor. M-am convins atunci că suferința e singurul lucru care trebuie să ne preocupe, că pentru ea existăm, împotriva ei slujeam. Abia atunci am înțeles că meseria mea este un serviciu în adevăratul sens al cuvântului. Fusesem orb, dar dintr-o dată lumina mă orbea. Râd și azi, dar cu benevolență față de mine însumi, cel de atunci. Îmi dau seama că, de fapt, eram la fel de arogant: aveam iar impresia că le știu pe toate. Și mai aveam de învățat.
    Tot în acea vreme, mi-am întins aripile și m-am mutat în cartierul Rahova. A fost partea luminoasă și fericită a traiului meu de pe atunci. Rahova și Ferentarii sunt cartiere umile, dar pline de viață și nu dorm niciodată. Cel puțin nu vara, când e mult prea cald ca să poți sta în pat. Noaptea traduceam – mai ales texte medicale, dar și un roman de Andrei Makine – ca să pot plăti chiria (care era cam cât tot salariul de rezident la psihiatrie, salariu mai mare față de al colegilor de alte specialități datorită „sporului de periculozitate”). Am început un doctorat în antropologie (l-am abandonat). Ziua sorbeam cu nesaț fiecare scenă cu oameni din stradă, din tramvaiele treizeci și doi și opt, din piețele Rahova, „Nichi Scorpion” și Chirigiu. Le transcriam apoi în povestiri într-un blog personal, în jurul căruia – onoare inexplicabilă – se adunaseră cei mai interesanți oameni pe care îi întâlnisem vreodată. Totul în jurul meu era fierbinte și viu ca un roman sud-american, doar că adevărat și palpabil. Mă visam rapsodul Ferentarilor. Eram îndrăgostit, aveam prieteni buni, eram în rândul lumii, eram fericit. Și aveam enorm de învățat. Poate că viziunea mea asupra cartierului era romantică, dar nu era fantasmagorică: înțelegeam sărăcia și suferința zilnică, dar vedeam cum oamenii îi fac față. Propria mea mică dramă a devenit, treptat, un mizilic. Rahova a fost a treia mea școală, unde am observat opusul suferinței. Termenul tehnic e reziliență, dar vorba asta pare să nu spună cât ar trebui.
   Trei școli, trei formări, toate trei concentrate în aceiași patru ani. Spitalul de psihiatrie, bătrâna doamnă C., cartierul Rahova. Ele sunt în mijlocul CV-ului meu, cu litere aldine. Le-am absolvit cam în același timp: doamna C. a murit, am dat examenul de specialitate, am plecat din Rahova înapoi în mica mahala natală (din care nu mai rămăsese aproape nimic) și la scurt timp am plecat în Franța, neștiind sigur dacă o să mă mai întorc. Învăț și azi, sunt eternul student, eternul adolescent, dar ce mă legitimează pe mine, psihiatrul, sunt acele trei școli: fenomenul, suferința și reziliența. Nu mai am de mult aceeași fascinație pentru enigma delirurilor, viața reală mi se pare incomparabil mai interesantă. Mă întreb dacă mă pot numi cu adevărat psihiatru sau meseria mea e una hibridă și fără nume încă inventat, ceva între medicină, antropologie și poezie. Orice o fi, mă paște doar teama că nu sunt demn de ea, de tot ce am învățat. Dar mă străduiesc.

  

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe