Mă bucur să aud, în
ultima vreme, tot mai multe voci de studenţi la medicină. Din păcate, bucuria
mea face loc unei depresii existenţiale atunci când aflu că timpul, în facultăţile
mediciniste, nu pare să treacă. Oamenii trec, dar vremurile rămân la locul lor,
ca nişte statui monumentale pe care nimeni nu mai ştie cine le-a făurit şi care
privesc fie dispreţuitor către furnicarul muritor de la picioarele lor, fie
undeva în zare, către orizonturi incomprehensibile.
Dacă imaginaţia mea simte nevoia să plăsmuiască
asemenea imagini de frontieră a coşmarului, e pentru a umple cumva un gol.
Toate vocile, scrisorile, articolele mediciniştilor (cum e cel al colegei
noastre Ioana Mocanu, apărut în numărul din 4 iulie al „Vieţii medicale“) acuză
acelaşi vid. Nici măcar cuvintele nu diferă fundamental. Aceeaşi nevoie
sufletească, identitară, pe care o resimţeam şi eu, şi colegii mei, acum peste
zece ani. Vorbesc, desigur, despre nevoia nesatisfăcută de mentorat.
Ne place adesea să vorbim, umflându-ne în
pene, despre medicina ca artă. Unii cred poate că asta înseamnă că medicii ar
fi nişte artişti, în accepţiunea modernă a cuvântului, aşa, ca Picasso sau
Matisse (doar şi Vasile Voiculescu era medic poet), şi că medicina, precum
bele-artele, ar oferi un soi de transcendenţă, care ne plasează deasupra
profanilor. Ar fi doar caraghios să gândim aşa, dacă n-ar fi şi dăunător.
Meseria este o artă, dar în sensul originar, antic al termenului, acela de meşteşug. În vremurile în care breslele ţin
de istoria preindustrială a omenirii, medicina rămâne o meserie în adevăratul
sens al cuvântului, ceea ce implică o relaţie
arhetipală de tip meşter–ucenic (sau, dacă preferaţi pompa şi circumstanţa,
maestru–discipol).
Privind din afară, având în vedere că
medicina modernă este una bazată pe dovezi, pe standarde şi consensuri internaţionale
de experţi, în general pe principii şi idealuri raţional-pozitiviste, cineva ar
putea crede că o asemenea relaţie e doar un atavism. Nici vorbă. Chiar
excluzând latura strict practică a cunoaşterii (tehnicile chirurgicale, de
exemplu), despre care am putea spune că o deprindem în rezidenţiat, nu în
studenţie, tot avem nevoie de maeştrii noştri din cel puţin două motive extrem
de serioase.
Mai întâi, din cauza unui alt element antic
al medicinii: iniţierea, ritualul de trecere. Nu mă refer aici la ceremonii
ciudate şi goale de conţinut, ci la saltul existenţial al tânărului, de abia ieşit
din adolescenţă, de la statutul de om care empatizează doar instinctiv cu
suferinţa semenilor, la cel de om în stare să asiste la ea – fără să sufere el
însuşi – şi să se ocupe conceptual şi pragmatic de aceasta. (E deja un truism că
anatomia primilor ani de medicină este nu doar o cantitate de informaţie
profesională, ci şi, odată cu studiul formal al cadavrelor, o iniţiere, în
sensul antropologic al termenului, o pătrundere controlată şi acceptată într-un
domeniu interzis celorlalţi.) Dar orice ritual de trecere este un gest cu funcţie
exclusiv socială. Nu îl poţi face singur, de capul tău. Nu te poţi autoiniţia
în medicină. Ai nevoie de cei deja iniţiaţi. Fără ei, fără acceptarea într-un
nou grup social, medicina ar fi profund alienantă, dezumanizantă. Pericolul
alienării e unul foarte real şi apropiat pentru fiecare medic, nu e niciodată
prea departe, chiar atunci când nu eşti singur, aşa cum eşti în România. Nevoia
de mentori a studentului la medicină este aşadar nevoia oricărui om de a nu fi
însingurat, alienat, exclus.
În al doilea rând, cu tot pozitivismul şi
bazarea pe dovezi, există o cunoaştere care nu poate fi transmisă strict
obiectiv. Într-adevăr, nu trebuie să fii medic ca să cauţi pe Google orice
informaţie medicală. Cărţile medicale sunt, de regulă, foarte scumpe, dar
oricine poate avea acces la ghidurile elementare de diagnostic şi tratament ale
diverselor societăţi profesionale, şi asta este un lucru minunat, care a făcut
ca standardul profesional actual să fie mai aproape de uniformitate şi în ansamblu
mai ridicat; în plus, a servit enorm cercetării ştiinţifice. Dar, dacă informaţiile
acestea, extrem de necesare, ar fi şi suficiente, atunci medicina ar dispărea
sau, dacă vreţi, am fi toţi medici. Dar, ca întotdeauna atunci când e vorba de
profesii ce se ocupă cu oameni, există şi o latură pur subiectivă a cunoaşterii
în medicină. Să-i spunem „curricula ascunsă“, dacă vreţi. Ea nu e doar un rău
inevitabil dar cât mai puţin frecventabil, în stare să ne bruieze
profesionalismul. Motivaţiile noastre, resorturile intime care ne fac să
alegem medicina şi ne ţin pe drumul ăsta, dincolo de sistemele noastre naive de
iluzii, sunt subiective şi benefice în acelaşi timp. Şi ele sunt activate
într-un singur fel: prin întâlnirea dintre oameni.
Din fericire, am avut câţiva mentori în
carne şi oase, în facultate. Ce am obţinut de la ei nu a fost doar informaţie,
ci şi altceva, ceva intraductibil în limbaj ştiinţific. Ceva de la ei a trecut
la mine, ceva subiectiv, afectiv, chiar – îndrăznesc să spun – sufletesc. Dar
oamenii aceştia, care nicicând nu au fost prea mulţi, sunt, citesc în
scrisorile colegilor noştri mai tineri, dacă nu dispăruţi, atunci pe cale de
dispariţie.
Şi s-ar putea să fie şi o problemă de
compatibilitate. Ca în relaţia client–psihoterapeut, în relaţia
maestru–discipol uneori lucrurile nu merg, chiar dacă atât maestrul, cât şi
discipolul sunt dincolo de reproşuri, aşa cum a fost cu Rodin şi Brâncuşi.
Poate că genul ăsta de neînţelegere e deja la nivel de generaţie. Nu ştiu a cui
e vina şi nu ştiu dacă există posibilitatea de a ne împăca. Poate nici nu e
bine, poate noua generaţie ar trebui pur şi simplu să şteargă totul cu
buretele, toate maladiile de care suferă breasla noastră, să o ia de la zero.
Nu e ceva extrem de ispititor în gândul ăsta? Dar e şi el imposibil, ne izbim
de cercul vicios al absenţei maeştrilor. Iar viciile se transmit mult mai uşor
decât cunoaşterea virtuoasă.
Şi atunci, ce ne rămâne? Cum să mergem mai
departe? Ne rămân, ca întotdeauna, cărţile. Există un truc extrem de simplu, pe
care l-am folosit şi îl recomand oricărui student la medicină, dacă îmi e
permisă aroganţa de a face recomandări. Când profesorul are altă treabă, când
cel care ţine cursul chiuleşte, nu are chef sau pur şi simplu nu reuşeşte să vă
transmită ceea ce un mentor ar trebui să transmită, mergeţi la bibliotecă şi căutaţi
o carte scrisă cu pasiune. Poate că va trebui mai întâi să răsfoiţi tomuri
scrise din obligaţie sau carierism, uşor de recunoscut după plictiseala imensă
ce se degajă din ele. Dar, întotdeauna, pentru orice materie premedicală sau
medicală, există cărţi extraordinare. Cărţi care nici nu trebuie „tocite“, se
citesc uşor, dintr-o răsuflare. Cu excepţia examenelor „mari“ (cum e rezidenţiatul),
la Medicină nu e cu adevărat nevoie să toceşti. Nici măcar la anatomie. Am găsit,
în tratatul lui Testut, ceva din spiritul aventurier al lui Jules Verne.
