Sunt, din păcate, destul de multe „motive“ pentru care unii
dintre colegii noștri nu (se mai) ocupă de studenți așa cum se cuvine. Nu pot
spune că am o rețetă anume, dar se cuvine ca un cadru didactic să reușească să
se dedice studenților săi. Atunci când lucrează cu aceștia, va uita (pe cât
posibil) de probleme și necazuri, iar dacă le va lua în discuție, o va face fie
pentru ca viitorii medici să învețe ce înseamnă „așa nu“, fie pentru a dezbate
împreună cu ei modalități de prevenire și control și potențiale soluții. În
ciuda oricăror experiențe (neplăcute) din anii precedenți, cadrul didactic se
cuvine să reușească să uite ce este de uitat – dar nu că are în față alți
studenți, viitori colegi. Îmi aduc aminte, cu necaz, de o vorbă pe care foști
studenți au auzit-o: „studenții și pacienții – dușmanii noștri“. Doamne păzește
de o astfel de gândire! În fiecare nouă generație există scânteia și
potențialul care să aducă o schimbare în bine. Ei sunt copii și au nevoie de
călăuzire. Călăuzirea nu se poate face doar cu noțiuni teoretice și practice
(oricât de noi, importante și frumoase ar fi acestea), ci și cu suflet.
Cum se cuvine să ne ocupăm de studenți? Există o normă de timp,
de exemplu două ceasuri, în care se includ și cele 20 de minute de pauză. Dacă
aceasta este regula, ea trebuie respectată: nu întârziem niciun minut (trebuie
să le fim model) și le dedicăm toate cele 100 de minute. Este ușor? Nu! Uneori
ne este mai frig decât le este lor. De multe ori grupele cu care lucrăm sunt
mai mari decât ar trebui (un cadru didactic ar trebui să poată lucra în cadrul
unui seminar cu o grupă de cinci-șase studenți). Atunci când sunt mulți, unii
intră în jocul „cine se ascunde mai bine și nu vrea să răspundă la întrebări?“
și parcă ne-am întors la liceu sau școala primară. De prea multe ori ai
senzația că vorbești singur și nici măcar sfaturile pe care le dai în favoarea
sănătății lor nu sunt ascultate și urmate. Dar nu ca să ne fie ușor am intrat
în comunitatea universitară.
Atunci când este vorba de stagii clinice, timpul este și mai
important. E drept că și colegii aceștia mai mici încep să se trezească. În
primii ani, unii se plictisesc și se întreabă: „Oare eu am venit la medicină să
învăț toate astea? Vreau să consult, să dau tratamente, să operez!“. De multe
ori, degeaba le explicăm necesitatea noțiunilor din primii ani, în special
necesitatea corelării noțiunilor, importanța învățatului prin integrarea
acestora. Dar am și exemple pozitive. O colegă ajunsă acum în anul patru mi-a
spus „secretul“ rezultatelor sale foarte bune: „Sunt sigură că nu o să
percepeți povestea mea ca fiind puerilă. Când aveam vreo patru ani, o consultam
și o tratam pe sora mamei. Apoi, de-a lungul anilor, am învățat de plăcere la
școală. În clasa a cincea m-am apucat de «sanitarii pricepuți». Din clasa a
noua am început să particip la olimpiadele la biologie, apoi am urmat
facultatea de medicină“. În completare, discutând cu ea am aflat că prețuiește
orice informație primită de la profesori. Citește, încearcă să învețe doar după
ce înțelege noțiunile predate și, foarte important, „leagă“ noțiunile învățate
la materii diferite. Integrează tot ceea ce poate, cu o țintă precisă –
misiunea de medic.
Timpul petrecut alături de colegii mai mici în stagiile clinice
este un pic mai lung (circa trei ceasuri și jumătate), dar nu întâmplător.
Acesta este timpul necesar (nu întotdeauna și suficient) pentru a aborda partea
clinică a medicinii, pentru a forma viitorii medici. Iar dacă durata nu a fost
aleasă întâmplător, trebuie respectată. Colegii noștri care îi îndrumă pe
studenți trebuie să se descurce și să le ofere acestora înspre 100% din timpul
planificat. Viitorii medici au mare nevoie de această dedicare; altfel, dacă
s-ar putea, medicina s-ar învăța doar din cărți și la fără frecvență. Medicina
este altceva: vocație, misiune. Misiunile trebuie
îndeplinite!
Când mergem în fața studenților trebuie să fim pregătiți – bine
pregătiți – pentru a ne dedica pregătirii lor în cele mai bune condiții. Noi nu
suntem modele (omul nu poate fi un model), însă trebuie să tindem spre a face
totul cât mai bine, iar sentimentul de responsabilitate trebuie să crească, să
se întărească, să se răspândească. Colegii mai mici trebuie să ne vadă așa cum
suntem, oameni supuși greșelii, cu permanenta tendință de a corecta, de a
îndrepta. Altfel? Altfel este rău. Trebuie să fim pregătiți pentru a le aduce
la cunoștință tot ce este nou și corect. Trebuie să îi călăuzim. În acest scop,
ne pregătim și noi, de multe ori „cot la cot“ cu studenții noștri. Iar atunci
când această pregătire are loc împreună, ce exemplu mai bun de colegialitate
am putea da?
Nu întotdeauna lucrurile se întâmplă ca mai sus. Iată o mică
istorisire: „Într-o zi, o grupă de studenți a venit să asiste la activități
împreună cu noi, fiind trimiși de asistenta lor (nu se putea ocupa de ei în
acea zi). Când asistentul nostru a intrat în salon, nici nu i-a întrebat de ce
se află acolo și le-a cerut – pe un ton neprietenos – să iasă. Studenții,
surprinși de atitudine, abia au reușit să spună care este motivul. Asta nu a
contat. Le-a cerut din nou să iasă. Studenții s-au reîntors împreună cu
asistenta lor. Asistentul nostru a acceptat, în cele din urmă, după o discuție,
să îi primească. Dar a pus și o condiție: data următoare, grupa noastră merge
la asistenta lor. În timpul activității din acea zi, nu i-a băgat deloc în seamă,
ca și cum nu ar fi existat. Când noi am mers la ei, doamna doctor s-a ocupat și
de noi. Ni se pare o lipsă de colegialitate față de studenți, dar și o lipsă de
colegialitate între cei doi medici“. Aș completa: este un exemplu de multiple
absențe ale colegialității. Nu așa putem clădi un viitor pentru universitatea
noastră și pentru sistemul de sănătate din care facem parte.
