Interzicerea
fumatului în spațiile publice ar fi cu adevărat controversată dacă ar exista
dubii că fumatul ucide. Certitudinile din sănătatea publică se numără pe
degetele de la o mână, ceea ce face ca specialiștii în domeniu să fie versați
în ale controversei și, în consecință, precauți din fișa postului. Există, în
general, mult loc pentru „poate“, „dar dacă“, „nu tocmai“, „posibil“. Din
nefericire, în sens larg și cu referire particulară la fumătorii care își apără
drepturile, fumatul este una dintre aceste puține certitudini. Fumatul omoară,
la fel și expunerea la fumul de țigară. Așadar, controversa e de oricare
natură, numai științifică nu. Asta nu e o limitare în sine, pentru că puține
dezbateri se pot reduce la adevărat/fals. Dar, vorba poetului, „să știm și
noi“. Adică, de la bun început, să nu ne prefacem că discutăm doar pe baza unor
argumente faptice și evidente, ci să acceptăm că ne batem mai degrabă în
ideologii.
Fumatul e numai
un exemplu care merită extins. Sarea, zahărul, mâncarea fast-food stau la colț.
Pe calea lungă către un verdict, două aspecte merită punctate. Primul ține de
legitimitate și mandat. Reflexul obișnuit de contraatac al rezistenței la
schimbare este acela că o măsură de politică publică interferează cu drepturile
individuale. Reacțiile se văd ca urmare a implementării legii antifumat. De ce
să mă țină guvernul afară în frig să fumez? Dacă vreau să fumez, fumez. Și
altele asemenea. Desigur, libertățile individuale sunt inviolabile. Totuși,
mandatul unui decident politic de nivel înalt (fie el prim-ministru sau
ministru al sănătății) se leagă întâi de toate de populația jurisdicției, în
totalitatea sa. Cu alte cuvinte, un ministru este interesat (sau ar trebui să
fie) întâi de toate de sănătatea populației în ansamblul său și abia apoi de
diferitele subgrupuri, unele cu prioritate ridicată față de altele. Abordarea
se aplică nu doar parametrilor epidemiologici, ci și celor privind accesul la
servicii de sănătate sau de satisfacție față de serviciile primite. Cine cât
plătește coplată, cine cât parcurge până la un cabinet medical etc. Prioritatea
decidentului este ridicarea uniformă a mediei bunăstării prin măsuri care să le
facă un bine tuturor sau, dacă e nevoie ca unii să fie defavorizați, aceștia să
poată fi recompensați prin alte mecanisme. Desigur, aceasta este o situație
ideală din punct de vedere economic și moral, adesea dificil de atins în
practică. Dificultatea identificării acestui tip de măsuri win-win nu
poate totuși să justifice scurtăturile grosolane care îi sacrifică de-a dreptul
pe unii în favoarea altora – mai mult, în situații în care nici măcar media
bunăstării colective nu are cum să crească. Dacă, de exemplu, se cunoaște că
fumatul îi omoară și pe cei care fumează, și pe cei din preajma celor care
fumează, tolerarea fumatului le aduce satisfacții celor care fumează (în
România, undeva sub o treime din populația adultă) și prea puțin celorlalți. În
aceste condiții, asumat simplificate, direcția politicii publice este clară din
oricare perspectivă am privi lucrurile. Cei care sar cu argumentul economic și
posibilitatea redistribuției câștigurilor de pe urma fumatului au doar
ideologia de partea lor. Practic nu a fost pus în evidență așa ceva cam
niciunde pe planetă. În plus, de pe urma măsurilor de control al fumatului
(accize, interzicere în spații publice etc.) nu a sărăcit cu vreun sfânt nicio
economie națională.
Al doilea
aspect se leagă de asigurarea unei igiene a dezbaterii. Generalizând, atunci
când ideologia confiscă dezbaterea, se ridică întrebarea: cine va aduce
dovezile (înapoi) în discuție? Nu e atât de simplu pe cât pare. Odată pornită
pe calea lui „eu cred că“, orice discuție va face ca dovezile, cu atâta putere
câtă au, să pară din ce în ce mai circumstanțiale și mai partizane pe măsură ce
sunt invocate mai târziu. Un elitist ar spune că trebuie să fie invers:
ideologia nuanțează certitudinile, nu certitudinile dau context ideologiei. În
practică, lucrurile sunt mai amestecate. Credibilitatea dovezilor (ori absența
ei) poate decide de una singură rezultatul final în dispute încărcate
ideologic. Ne lipsește, de cele mai multe ori, un arbitru credibil. Institutul
Național de Sănătate Publică, Academia Română, universitățile au numai prezențe
simbolice în spațiul public. Și totuși, în cineva trebuie să ai încredere
atunci când îți formezi o părere, așa că, în absența unui sigiliu al calității,
cel mai ușor pentru fiecare dintre noi devine mobilizarea capitalului ideologic
din dotare în direcția celor care repetă ceea ce credem deja.
Exemple mai
funcționale există. În SUA, departamentele de stat pentru sănătate și
agricultură publică împreună, începând cu 1990, recomandări naționale pentru
nutriție. Cea mai recentă ediție a acestor recomandări a fost făcută publică în
ianuarie 2016 și se referă la intervalul 2015–2020. Recomandările reprezintă,
așadar, o decizie asumată politic și au fost informate de raportul de peste 550
de pagini al unui comitet independent care a evaluat progresele științifice în
materie de nutriție făcute după 2010. Nu tot ce a recomandat comitetul
științific s-a regăsit în forma finală a ghidurilor – trimitere la rolul
ponderat al dovezilor în orice dezbatere. Esențial este însă tipul de proces.
Peste 300 de studii și 29.000 de comentarii publice au stat la baza
recomandărilor finale. Desigur, s-a făcut lobby comercial. Desigur, până la
urmă nimic nu este sigur. În aceeași măsură, totuși, cunoașterea avansează și
restricțiile care îi înspăimântă pe unii din principiu pot evolua echivoc. De
exemplu, dacă în precedentele ghiduri (2005–2010) era recomandată o limită
superioară pentru cantitatea de colesterol liber din alimente, în noile ghiduri
această limită a fost eliminată ca urmare a nesusținerii unei legături de
cauzalitate dintre colesterolul ingerat și cel circulant.
Cât de mult
ajută o dezbatere publică echilibrată la îmbunătățirea stării de sănătate a
populației rămâne greu de spus. Ar fi, poate, un subiect pentru evaluarea
evaluărilor. Morala minimă, desprinsă din practica noastră și a altora, aduce a
truism: atunci când chiar vrei să salvezi milioane, merită început prin a gândi
procese care cuprind milioane.
