Rar
un citat atât de înțelept și care se potrivește unei sumedenii de situații și
profesii. Deloc întâmplător, autorul acestui citat e Harry Truman, al 33-lea
președinte al Statelor Unite. Truman a trecut exact pe acest drum, doar că el a
fost ales la început pentru o altă poziție, anume de vicepreședinte SUA.
Trebuia să rămână în funcție patru ani, dar, la numai câteva luni după alegeri,
a devenit președinte, luând locul lui Franklin D. Roosevelt, decedat subit în
aprilie 1945. A fost apoi ales în această funcție în 1948, pentru încă alți
patru ani. Truman a avut o carieră prezidențială oarecum cenușie, deși nu i se
pot uita meritele legate de finanțarea reconstrucției Europei Occidentale după
cel de-al Doilea Război Mondial și înființarea Organizației Națiunilor Unite. E
recunoscut până în ziua de azi ca inițiatorul doctrinei anticomuniste care a
pus pecetea Războiului Rece, dispărut de pe firmamentul politicii
internaționale după aproape o jumătate de secol.
Dar
motivul pentru care am ales citatul alăturat e legat de procesul de alegere a
unei persoane pentru o funcție anume și de riscurile pe care și le asumă cel ce
trebuie să aleagă candidatul potrivit. Las deoparte procesul alegerilor pentru
parlament sau pentru funcția de șef de stat, pentru că în aceste cazuri
selecția aparține publicului și nu unui număr restrâns de persoane. Dar, în
general, cu excepția unor situații cu totul deosebite, în care funcția se
moștenește și nu se câștigă (vezi succesiunea monarhică sau cea dictatorială
din Coreea de Nord), procesul alegerii individului celui mai competent are loc
pretutindeni și tot timpul. În ciuda multiplelor eforturi de a crea criterii
valabile pentru fiecare funcție în parte, aplicarea lor nu oferă nici cea mai
mică garanție de reușită, iar dezamăgirile se țin lanț.
În
lumea medicală, procesul de selecție conține elemente obiective și importante,
dar și nenumărate aspecte cu totul subiective, care țin mai mult de ceea ce
simt și cred cei în cauză, adică măsura (subiectivă) în care ei cred în
succesul celui ales. În majoritatea centrelor medicale din țările pe care le
cunosc, selectarea celor ce se vor șefi de spitale, secții, clinici,
laboratoare și unități se face pe bază de concurs. Prima fază a oricărui
concurs e caracterizată de elemente obiective, exprimate în condițiile de
participare. Cu alte cuvinte, nu oricine se poate prezenta la un concurs pentru
un anumit post. Această primă selecție are la bază simpla nevoie de a preveni
apariția unor candidați care nu posedă elementele de bază pentru a face față
funcției respective.
Ating
aici un punct care, cred, are importanță pentru colegii mei români. În ultimele
luni, opinia publică medicală israeliană a fost pusă, pentru prima oară în cei
69 de ani de existență a statului, în fața unei dileme provocate de o eminentă
funcționară superioară, posesoare a unor recunoscute diplome universitare,
care, nefiind medic, dorea să ia parte la concursul pentru ocuparea postului de
director de spital. În primul rând, paradoxul israelian. În aceste șapte
decenii, numărul miniștrilor sănătății trece de 50, dar doar unul a fost medic.
Ba, mai mult, de câțiva ani a fost anulat și bunul obicei de a numi (în absența
unui ministru medic) un medic în funcția de secretar general, poziția cea mai
înaltă după cea de ministru. În același timp însă, în Israel, funcția de
director de spital e ocupată numai de medici, iar această realitate a fost
confirmată cu ocazia disputei inițiate de persoana de care aminteam. Posesia
unei diplome de medic e o condiție sine qua non pentru fiecare candidat la un
post de conducere a unei secții clinice. La aceasta se mai adaugă și alte
criterii obiective. Dar, din momentul în care candidatul a îndeplinit aceste
cerințe minime, procesul de selecție își pierde caracterul obiectiv și decizia
finală e influențată de multe alte așa-zise criterii, care nu au practic nicio
legătură cu obiectivitatea.
Nu
voi intra în amănunte, pentru că ele sunt cunoscute pe deplin cititorilor. Dar
nu mă pot opri din a aduce aici o mică povestioară, din lunga mea carieră de
medic. Nu voi aminti nici locul, nici persoana despre care e vorba, dar voi
relata o frază auzită de mine, al cărei autor era o personalitate cu mare influență
în lumea medicală de atunci. Vorbind la telefon, persoana în cauză oferea
ultimul instructaj legat de rezultatul unui concurs, amintind interlocutorului
aflat de partea cealaltă a firului telefonic care urma să fie tehnica de
folosit în vederea obținerii rezultatului dorit: cerința era nu numai de a
ridica notele preferatului și aducerea lui pe locul întâi, ci, în același timp,
coborârea notelor tuturor celorlalți candidați. Exemplul este anecdotic, dar
realitatea nu e alta. Doar așa se explică numărul respectabil de conducători ai
activității medicale care se dovedesc necorespunzători funcției.
Ne
apropiem și de a doua parte a citatului alăturat, care se ocupă de ceea ce se
întâmplă după finalul procesului de selecție. Iată un nou paradox, de data aceasta
aproape universal, și anume completul dezinteres al autorităților în a urmări
felul în care individul ales își face datoria.
În
minte îmi revine exemplul oferit de sistemul american de apreciere a evoluției
rezidentului. Directorul programului de rezidență (și nu șeful secției) e
obligat să trimită societății de specialitate, la fiecare șase luni, un raport
complet privitor la progresele făcute de rezident, dar și o scurtă dare de
seamă asupra comportării și capacității sale de a se integra în viitorul mediu
de lucru. Personal nu cunosc un alt domeniu al profesiunii noastre în care
urmărirea și evaluarea permanentă a celui ales în funcție să fi devenit literă
de lege.
În
Israel, perioada de provizorat în funcție se termină după unsprezece luni. În tot
acest timp, autoritățile pot desface oricând contractul de muncă al
angajatului, dacă se dovedește că, dintr-un motiv sau altul, individul nu face
față așteptărilor sau comportamentul său lasă de dorit de o manieră care-l va
împiedica să-și îndeplinească rolul pentru care a fost ales. După aceste luni
însă, procesul de evaluare încetează automat. Doar o greșeală fatală, un
comportament de-a dreptul inadmisibil ar mai putea duce la concediere.
Așa
se face că, peste tot în lumea medicală (și nu numai!), asistăm adesea la o
situație în care liderul e departe de a satisface așteptările, dar nimeni nu va
încerca înlocuirea sa pentru simplul motiv că lipsesc criteriile de evaluare
continuă a activității sale. Rog pe cititor să se uite în jurul său și să noteze
cât timp îi va lua până va descoperi un caz care să corespundă descrierii.
Dar
ar fi nedrept să mă opresc aici cu descrierea unor stări de fapte
bine-cunoscute. Mă simt obligat să mă refer la încă două aspecte, nu mai puțin
importante pentru procesul de înțelegere a succesului profesional. Primul se
referă la ceea ce americanii numesc curbă de învățare. Fiecare nouă funcție
include o primă perioadă de care individul are nevoie pentru a înțelege
situația concretă în care e pus să acționeze, materialul uman care-i stă la
dispoziție și aspectele bugetare care-i influențează o bună parte din decizii.
Fiecăruia îi este necesară o perioadă de timp în care va putea identifica și
construi, printre multe altele, lista obiectivelor ce trebuie atinse, în
funcție de așteptările celor din jur. De aceea, activitatea unui șef nou
instalat trebuie urmărită, cel puțin pentru început, cu răbdare și înțelegere.
Nimeni nu s-a născut învățat, iar ca să înveți să înoți într-o mare plină de
obstacole și surprize neplăcute e nevoie de timp.
Iată
și al doilea punct la care doresc să mă refer. Cât de cunoscută e povestea
mamei care-și avertizează odrasla că până nu va ști să înoate nu-i va permite
să intre în apă? Facultatea de medicină ne învață... medicină. Nimic mai mult.
Nu cunosc nicio facultate care să fi înglobat în programă cursuri aprofundate
de management medical și de diplomație. Or, ceea ce se cere oricărui lider
medical, în afara profundelor sale cunoștințe profesionale, e exact ceea ce nu
se predă în școlile noastre de medicină.
Pe
vremuri, totul era lăsat la voia întâmplării. Se presupunea că individul ales
să conducă va face față necesităților și nimic mai mult. Aceste vremuri au
trecut de mult. În prezent, în Israel și în multe alte locuri, director al unei
unități medicale nu poate fi decât cel care a absolvit cursurile universitare
de management medical și a devenit posesorul titlului de master în sănătate
publică.
Spre
deosebire de știința conducerii, a managementului, care poate fi învățată și
însușită, diplomația de care aminteam, adică știința de a lucra cu oameni, de
a-i conduce, corecta și încuraja, nu se învață, ci se însușește de-a lungul
carierei, trăgând învățăminte din ceea ce vezi în jurul tău, încercând toată
viața să te ferești de greșeli, dar mai ales să nu le repeți. Eu numesc asta
discernământ. Și bun-simț.
„Niciodată nu poți aprecia abilitatea unui
individ până nu ajunge într-un post de răspundere. Alegi un om, pe care îl
crezi cel mai potrivit pentru funcția respectivă, și apoi stai deoparte
urmărindu-l și sperând că va răspunde așteptărilor. Între timp, ar fi bine să
și te rogi un pic pentru succesul lui.”
(Harry S. Truman, 1884–1972) |