De
foarte multe ori am fost întrebat: cum e să lucrezi cu pacienții cu cancer? Cum
reziști psihic? Sau: de ce îl mai chinuiești dacă are cancer? Răspunsul meu a
venit mereu cu liniște în suflet, că îi pot ajuta pe pacienții cu cancer. Când
am început să lucrez cu pacienții cu diagnostice oncologice, aveam câteva semne
de întrebare la adresa programelor de kinetoterapie. Cum îi pot ajuta eu pe
pacienții cu asemenea diagnostice crunte? La ce îi este de folos un program de
kinetoterapie unui pacient în stadiu avansat? Răspunsurile aveam să le primesc,
în timp, de la fiecare pacient.
Prin
programele de kinetoterapie, le ofer pacienților și îngrijiri paliative. Da, și
kinetoterapia poate fi paliație, mergând pe principiul de îmbunătățire a
calității vieții pacientului și familiei acestuia. Cerințele sau dorințele
pacienților diagnosticați cu o boală oncologică merg de la cele mai simple la
cele mai complicate. Unii pacienți doresc să fie la fel ca înainte de
diagnostic, alții vor să meargă la fel ca înainte după câteva ședințe de
chimioterapie și urmând un program de kinetoterapie individualizat și bine
structurat. Cu toate acestea, cei mai mulți își doresc lucruri elementare: să
poată bea o cană cu apă, să poată lua masa singuri, să își facă toaleta zilnică
fără ajutor. Lucruri mărunte, care însă înseamnă foarte mult pentru pacienți.
Din
experiența dobândită, programele de kinetoterapie trebuie să conțină atât
exerciții active, cât și pasive, pentru aproape toate zonele articulare și
musculare. Prin aceste exerciții putem crește sau menține mobilitatea
articulară a membrelor și putem crește sau menține forța musculară.
Un
alt aspect important este folosirea obiectelor din activitățile zilnice în
programele de kinetoterapie. Furculița, bidonul cu apă etc., toate au ca scop
îmbunătățirea calității vieții pacientului prin efectuarea sarcinilor din viața
de zi cu zi, dar și prin creșterea tonusului mental. Prin intervențiile noastre,
îi arătăm pacientului că încă se mai poate face ceva, că încă mai putem merge
câțiva pași, că încă mai putem bea singuri câteva guri de apă.
Cea
mai mare satisfacție a mea în lucrul cu pacienții diagnosticați cu o boală
cronică progresivă sau limitatoare de viață este atunci când, la finalul
fiecărui program de kinetoterapie, îmi mulțumesc, îmi zâmbesc și îmi spun că mă
așteaptă și mâine, neștiind dacă mâine vor mai trăi sau nu. Dar știu că azi
le-am oferit tratament non-farmacologic pentru controlul durerii, dar le-am
alinat și suferința fizică, și pe cea psihică. Kinetoterapeutul nu ar trebui să
lipsească de pe secțiile de oncologie și oncologie pediatrică, ci trebuie să
facă parte din echipa interdisciplinară, alături de medic, asistenta medicală,
psiholog, asistentul social etc.
Și
kinetoterapia are locul său bine definit în oncologie. Nu doar în reumatologie,
în neurologie ori în ortopedie există satisfacție din punctul de vedere al
kinetoterapiei, ci și în oncologie. Da, chiar dacă rezultatele nu vor fi
întotdeauna pe măsura așteptărilor pacienților, ale familiei sau chiar ale
tale, specialist în kinetoterapie, ele nu pot fi neglijate.
