Peste șapte sute de
participanți, o sută de conferințe și workshopuri, 170 de voluntari, un
eveniment cu deschidere internațională, planificat în mai puțin de trei luni.
Flux copleșitor de informație, tehnici moderne de investigații și multă muncă
pe centimetru pătrat, patru zile pline de știință. Pe scurt, Medical
International Conference for Students (MEDICS) 2016, organizat la București în
aprilie, de Scientific Organization of Medical Students (SOMS).
Curajul să te întrebi
Fie că ești doctor, om de știință sau chiar scriitor, de ce nu
ai dori să dai tot ce e mai bun, să descoperi ceva într-adevăr important, să
produci o schimbare? Cu siguranță, premiul Nobel nu e ceva cu care se poate
mândri oricine. Întrebarea însă nu este de ce, ci cum? Care e rețeta succesului
și cât de bine trebuie cântărite ingredientele, am aflat de la invitatul
special al evenimentului, laureat al Nobelului în 2001, în cadrul ceremoniei de
deschidere. Sir Tim Hunt, produsul unor școli de marcă precum Oxford,
Cambridge, Albert Einstein College of Medicine, afirmă că un parcurs frumos pe
cărările științei începe devreme. „Copilărind în Oxford, am avut șansa unor
profesori care au știut să transforme știința în ceva distractiv, ușor de
urmărit. Indicațiile erau simple: captivează-le atenția și interesul, ajută-i
să descopere ceea ce le place. Profesori care fac lucrurile clare și ușoare
încă de la început, asta nu mai e ceva de actualitate, din păcate“. Mie vorbele
sale îmi amintesc de cuvintele lui Plato care spunea că în fiecare copil se
ascunde potențialul unui geniu, care nu se descoperă prin forță ori
constrângerea de a învăța, ci prin a-i arăta partea amuzantă a lucrurilor.
Sir Tim Hunt, laureatul premiului Nobel, în 2001, la ceremonia de deschidere a congresului MEDICS Foto: Alin Apostolescu
Întâlnirile științifice, la care a început să participe de
timpuriu și tot mai des, i-au deschis ușa către oameni care aveau să îi inspire
munca de mai târziu. Un sfat pe care îl oferă tuturor este: „Încearcă să
lucrezi cu oameni mai deștepți decât tine“. O descoperire științifică se
datorează faptului că ai știut să te miri la timp și să ridici semne de
întrebare când ceilalți nu acordă aceeași importanță unor necunoscute.
„Proteine care apar și dispar? Ei bine, nu era ceva firesc. Singurul om din
lume convins de ciudățenia acestui lucru eram eu și simțeam că aceste proteine
sunt o parte importantă a ciclului celular. S-a dovedit a fi cea mai importantă
descoperire a vieții mele“. Îți trebuie tărie de caracter și poate un pic de
nebunie ca să susții o idee împotriva unei mase întregi de scepticism.
Refuzurile apar întotdeauna înaintea aplauzelor. „Cu toții spunem că ne plac
ideile noi, vrem să fim creativi, dar, de fapt, ne temem de lucrurile care ne
scot din zona de confort“, afirmă Hunt. Din experiența sa, provocarea constă nu
în a găsi neapărat un răspuns, ci o problemă care merită a fi rezolvată. Atras
de puzzle-uri încă de mic, i-a plăcut să îmbine ideile. Tot el susține că a fi
un om de geniu nu e o condiție, ci trebuie să ai și mult noroc. „Soția mea
spune, dacă eu am câștigat Premiul Nobel, atunci oricine poate“, adaugă cu
umor, pe final.
Banalitatea unui proces complicat
Până nu demult, noțiunile despre ciclul celular și componentele
sale îmi dădeau impresia unei scufundări lente în adâncul oceanului. O impresie
disipată în cadrul conferinței Switches and latches: the control of entry
into mitosis. Sir Tim Hunt deschide conferința cu o replică ce ne-a făcut
pe toți curioși: „Toată lumea crede că diviziunea celulară e un lucru greu de
pătruns cu mintea. Iată-mă aici, spunând că este foarte ușor de înțeles, inima
problemei fiind degradarea proteică“. Același lucru îl susținuse cu ceva vreme
în urmă și la Cambridge. „M‑au considerat nebun“, mărturisește râzând. Așadar,
ciclul celular are trei puncte-cheie: intrarea și ieșirea din mitoză și
replicarea ADN-ului. Mitoza presupune o reorganizare completă a celulei
(condensarea cromozomilor, descompunerea membranei nucleare, asamblarea axului
mitotic etc.), iar decizia e făcută cu mare precizie și e ireversibilă. Odată
începută, celula nu poate spune „Stai că nu am destule resurse de fosfat, să o
luăm de la capăt“. Această reorganizare e declanșată de activarea unei
protein-kinaze, cyclin-dependent kinase 1 (CDK1), iar sfârșitul mitozei
e marcat de proteoliza subunității ciclice a CDK1. Tot la final, resturile de
fosfat implicate în reorganizare sunt îndepărtate de fosfatazele proteice.
Atenția acordată acestor enzime și studiile ulterioare au elucidat o parte din
neclaritățile procesului mitotic: cel puțin o fosfatază proteică, PP2A-B55, e
complet inactivată, lucru responsabil de accelerarea intrării, respectiv
blocarea în mitoză. De inhibiția acestei enzime se ocupă ARPP-19, care devine
inhibitoare de abia atunci când e fosforilată de o protein-kinază numită Greatwall
– însăși substrat al CDK1. Facem ce facem și tot la cicline ajungem.
Studenții se pregătesc să intre la conferința „Switches and latches: the control of entry into mitosis“, ținută de Sir Tim Hunt
Oxigenul, catalizator al evoluției
Începând cu anul 1774, când Joseph Priestley publica primele
date despre oxigen și până în prezent, numeroase studii s-au făcut în legătură
cu acest gaz indispensabil supraviețuirii, substrat al vieții multicelulare.
Dacă cineva încearcă să mă contrazică, îl provoc să-și țină respirația până la
sfârșitul textului. Mircea Ivan, profesor asociat la Indiana University, ne-a
vorbit despre: „The expanding universe of oxygen sensing: from cancer
genetics to clinical applications“. Timp de o oră și jumătate, am străbătut
cu mintea mecanismele moleculare care stau la baza răspunsurilor adaptive la
hipoxie, rolul hipoxiei în patogeneza bolilor cardiovasculare și a cancerului,
dar și contribuția ei în procesele fiziologice normale. Oxigenul este
„catalizatorul evoluției“, așa cum îi place profesorului să îl numească. Lipsa
lui sau chiar o cantitate insuficientă atrage consecințe. Știm deja că tumorile
sunt hipoxice și cu cât gradul hipoxiei este mai mare, cu atât ea devine mai
rezistentă la tratament. Pe când făcea studii postdoctorale la Harvard, a
descoperit senzori de oxigen la nivel celular, numiți HIF prolyl
hydroxylases. „Trebuia să înțelegem cum funcționează enzimele, cum altfel
am fi putut înțelege organismul? Aspectele metabolice sunt importante și au
trecut ani până ne-am format o idee clară. Zic ani, fiindcă sunt lucruri care
costă mult timp, bani și, desigur, dureri de cap.“
Cerebelul ne pune în mișcare
O altă conferință care mi-a captat atenția a
fost „Costul preciziei: jumătate din neuronii cerebrali în cerebel și dialogul
cu cortexul cerebral“, ținută de Clement Lena, neurofiziolog la Institut de
Biologie de l’École Normale Supérieure. „De ce este nevoie pentru a fi un
campion? Dacă aruncăm o privire la toate abilitățile motorii, ale căror limite
le testăm constant, vom vedea că există ceva dincolo de mușchi și de forță:
prelucrarea senzorială. Nimic nu funcționează în afara ei. E vorba de o
prelucrare și integrare multiplă a informațiilor: vizuală, proprioceptivă,
vestibulară etc“. Cu alte cuvinte, răspunsul foarte concis la întrebarea „de ce
este nevoie pentru a fi un campion?“: de creier, evident. Peste jumătate din
neuroni se găsesc în cerebel, o unitate interconectată și complexă cu multiple
roluri, cel în mișcare fiind stabilit în unanimitate. Nu inițiază mișcarea,
însă contribuie la coordonarea, precizia și sincronizarea ei. Mama Natură a
avut grijă ca informațiile din „creierul mic“ să fie la zi: numărul neuronilor
din cerebel a crescut odată cu cei apăruți în cortex. Vorbim de o dezvoltare
echivalentă.
Cerebelul ne permite să facem predicții, informând centrii
motori în legătură cu mișcările greșite, prin niște bucle de feedback (cerebro-cerebellar
loops). Participă structuri motorii și senzoriale, iar activitatea lor ar
putea solicita și oliva bulbară (cerebello-olivary loops). Cu toate
astea, Clement Lena ne dă de înțeles că știința rămâne o artă a posibilităților
și incertitudinii. „Suntem pe terenul de golf și vrem să estimăm lovitura bună.
Va intra mingea în gaură dacă lovesc în direcția aceea? Oare ce forță trebuie
să aplic? Rezultatul s-ar putea să nu fie cel dorit. Să-ți dai seama care din
elementele implicate în funcțiile motorii este cel greșit e complicat.“
Sfârșitul conferinței a fost rezervat noțiunilor de optogenetică și utilității
ei în înțelegerea stărilor patologice care alterează funcțiile neuronale.
Cercetare = încăpățânare
O privire de ansamblu dură, dar obiectivă, a României medicale
situează pragul cercetării științifice undeva pe la –1. Citându-l pe Caragiale,
„e admirabilă, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire“. Până nu demult,
sistemul de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) din țară era plasat pe locul 26
din 28 între țările europene. În fața tuturor cifrelor descurajatoare, în fața
sistemului pe butuci, încă mai există tineri care se încăpățânează să
demonstreze că cercetarea va dăinui și în cele mai tragice condiții. Andrei
Greșita, student în anul cinci, la Craiova, a prezentat lucrarea: Short
terme exposure to hypothermia attenuates brain infarction and inflammation in
aged rats. Ideea lucrării sale era să compare un timp de expunere mai scurt
la hipotermie cu efectele expunerii pe o perioadă mai lungă și să observe ce se
întâmplă exact cu zona de AVC. I-am urmărit cu atenție lucrarea și am avut o
satisfacție fantastică. Aveam în față un tânăr care își dorește să facă tot
ceea ce fac și colegii noștri din vestul Europei sau din SUA. Aici, nu peste
graniță. Ca el mai sunt și alții.
„Hipotermia are o grămadă de avantaje în stroke: reduce zona
afectată, protejează țesutul, reduce inflamația“, mi-a explicat Andrei.
„Există și reversul medaliei. Expunerea pe o perioadă prea scurtă poate crea
dezavantaje.“ A lucrat alături de mai mulți colegi, cu biobaza destul de mare
din oraș, însă lui i-a revenit partea operatorie. Mi-a povestit în detaliu și
cu pasiune tot ce se întâmplă: de la ligaturarea carotidelor șoriceilor, până
la întreruperea fluxului sangvin.
Tu știi cum stai cu inima?
Bolile de inimă, considerate până de curând apanajul bătrâneții,
încep să afecteze tot mai mulți tineri și să adune tot mai mulți factori de
risc. Cum altfel și-ar putea păstra titlul de „criminalul numărul 1 la nivel
mondial“? Vineri, 15 aprilie, în biblioteca facultății, am aflat în cadrul
conferinței The multidisciplinary approach of the cardiovascular patient,
ce fel de abordare trebuie să primească pacientul cardiovascular dificil: una
atotcuprinzătoare.
Răzvan Capotă, rezident cardiolog la Institutul de Urgență
pentru Boli Cardiovasculare „Prof. dr. C. C. Iliescu“ a spart gheața cu un caz
clinic care a lăsat sala în tăcere. Pacient cu edeme, dispnee de efort,
paroxism nocturn, creștere în greutate. Erau menționate în istoric și boala
Rendu-Osler-Weber cu epistaxis spontan, iar Alexandra din mintea mea deja
începuse să sară în sus. Fiindcă avusese ocazia să vadă un astfel de pacient la
orele de semiologie, ocazie destul de rară. Dacă la început majoritatea
suspecta o embolie pulmonară, diagnosticul s-a dovedit a fi insuficiență
cardiacă severă secundară unor multiple malformații arterio-venoase hepatice.
„O doză de culoare, înainte de mult gri“. Așa și-a început
Andrei Marinescu prezentarea sa și, după cum bine ați ghicit, este medic
rezident radiolog. Ne-a prezentat imaginea radiologică a unei inimi normale și
încă una, și încă una și tot așa, însă nici vorbă de similitudini. Seamănă, dar
nu răsare. Cât despre patologic, Andrei ne-a explicat ce trebuie să avem în
vedere când privim o radiografie toracică: aria cardiacă, pleura, parenchimul
pulmonar, hilul, aorta etc.
Rezidentă în anul întâi pe cardiologie, Teodora Donisan e
familiarizată cu conceptul de „echipă a inimii“, un concept relativ nou care
implică abordarea multidisciplinară a pacientului. Echipa inimii e formată de
chirurgi cardiovasculari, cardiologi intervenționiști anesteziști, cardiologi
clinicieni. „There’s no I in Heart Team“, ne-a arătat tânărul medic.
O bijuterie a tehnicii
Sâmbătă a fost ziua dedicată workshop-urilor. Recunosc că mi-am
dat ceasul cu zece minute înainte, să evit orice întârziere. Nu știu cât de
mult a contat graba, căci odată ajunsă la Spitalul „Prof. dr. Theodor
Burghele“, mi-a mai pierit din frenezie. „Din păcate, bateria a cedat. Ne este
peste mână să o înlocuim și sperăm că decizia Guvernului de a opri finanțarea
sistemului chirurgical da Vinci să nu îl transforme într-o piesă de muzeu“,
spune dr. Radu Tudor (urolog, București). O clipă am avut senzația întoarcerii
la televizorul alb-negru și cred că aș fi rămas cu ea dacă domnul doctor n-ar
fi știut cum să ne capteze atenția. Roboții au atins a patra generație, iar
urologia este principalul consumator. „Pacienții creează presiune – toți vor
robotul. În Europa, dacă ești urolog și nu știi cum funcționează sau cum să îl
folosești – nu ai cum să te descurci“. Înainte de a se defecta, era gata să
atingă 35 de proceduri realizate cu succes: prostatectomii, nefrectomii
parțiale sau chiar totale. În ce constă acest sistem da Vinci? În primul rând
nu e chiar un robot, pentru că este nevoie de o echipă chirurgicală care să-l
manevreze. Consola, la care stă așezat chirurgul operator, sistemul optic cu
vedere 3D, cele două joystick-uri, cu ajutorul cărora se execută
gesturile de mare finețe, brațele robotului – așezate deasupra bolnavului și de
care se vor atașa instrumente specifice chirurgiei robotice – alcătuiesc această
bijuterie a tehnicii. Dr. Radu Tudor ne-a explicat: „Reproductibilitatea
procedurilor e un plus. Aidoma unei simfonii, trebuie să respecți notele. Este
ușor de manevrat, mai ales de chirurgii tineri care încep practica folosindu-l.
Ca dezavantaje, prețul în sine și costurile de întreținere sunt usturătoare“.
În plus, lipsa unui feedback poate crea probleme, iar chirurgul operator
trebuie să estimeze din ochi forța pe care o aplică țesuturilor“.
Mircea Ivan, profesor asociat la Indiana University, a vorbit despre universul în expansiune al semnalizării oxigenului – de la genetica tumorală la aplicații clinice
Lecții de la sistemul medical francez
Seria conferințelor la care am participat s-a încheiat cu How
should we treat a patient? A view from the French Medical System. Dr.
Claudia Tănase, dr. Rica Stanciu și dr. Mihaela Nica practică medicina în
Franța și au fost încântate să ne împărtășească viziunea franțuzească asupra
sistemului medical, sub forma unei discuții libere și interactive.
În Franța, a te prezenta, a da mâna cu pacientul și a-l privi în
ochi sunt literă de lege. Am fost întrebați cum trebuie să fie un medic, iar
din sală au venit răspunsuri ca: „să respecte etica medicală și
confidențialitatea pacientului, empatie bine dozată“. O colegă a împărtășit cu
noi amintiri din practica în spitalul Bichat Claude-Bernard, din Paris: „În
secția de ATI, pacienții aveau propriul salon, iar discuțiile aveau loc afară,
cu ușa închisă“. Acolo se pune mare accent pe comunicarea potrivită a unui
diagnostic sever. Pentru asta, studenții au cursuri de abilități de comunicare
încă din facultate. Cazurile grave sunt abordate din perspectiva mai multor
doctori, în cadrul unor sesiuni multidisciplinare, organizate săptămânal.
„Găsiți ceva mai bun la noi?“, a întrebat cineva din sală. „Creier și inimă.
Medicii din România le au pe amândouă. În Franța nu sunt foarte implicați
emoțional, dar, firește, sistemul compensează“. La final, dr. Rica Stanciu a
povestit ceva care a așternut liniștea: „Eram în anul doi de rezidențiat.
Profesorul care era responsabil de mine m-a întrebat dacă știu să fac o puncție
lombară. Am răspuns că nu și atunci el a sunat un coleg: «E din România, nu
știe să facă puncție lombară. Trebuie să învețe. Acum!»“.
Premiile se acordă…
Sfârșitul evenimentului a fost marcat de
festivitatea de premiere. Premiul I la catogoria Medicină clinică a fost
câștigat de Ludovica Corsello cu lucrarea The BTS-Nirvana Instrument: a
study of the applicability on the neuro-motor re-abilitation in patients with
medium-severe mental retardation. La categoria Științe chirurgicale,
Andra-Elena Dumitrana a impresionat juriul cu lucrarea Familial adenomatous
polyposis…or not? Chiar dacă e în anul șase acum, Andra își eliberează
programul pentru lucrurile care o pasionează. Mulți dintre studenți o știu de
la workshopurile organizate de Societatea Studențească de Chirurgie din
România, unde îi pregătește pe studenții de an mai mic. Titlul de cel mai bun
poster i-a revenit lui Alexandru Baetu pentru The musculoskeletal
ultrasound’s pattern of enthesitis in systemic sclerosis-a pilot study, iar
la categoria Științe fundamentale, cea mai bună impresie a făcut-o Maria Dudău
cu lucrarea intitulată Expression of amyloid precursor protein in the brain
of caveolyn1 knock-out mice.
Au fost patru zile pline de știință. S-au
încrucișat idei de ieșeau scântei! Scântei academice, desigur. Am învățat că în
medicină nu există scurtături și că trebuie să ne creăm propriul drum. Un drum
bătătorit de-a lungul anilor cu organizare, perseverență, muncă și un dram de
noroc. Cât despre descoperirile științifice, nu toți suntem Tim Hunt, dar cred
că în fiecare dintre noi există un impuls creator. Doar trebuie să-i facem loc
să iasă la suprafață.
Abonează-te la Viața Medicală!
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
