Poveştile cutremurătoare
din presă despre pâcla indoneziană migratoare, smogul de după „festivalul
luminilor“ (Diwali) din nordul Indiei şi revenirea „a(er)pocalipsei“ din China
transmit actuala suferinţă a Asiei, cauzată de poluarea aerului. Depăşind graniţele
acestui continent, poluarea aerului ambiant ucide anual peste 3,1 milioane de
oameni din întreaga lume (sursa: Lancet,
2012), de cinci ori mai mult decât malaria şi aproape de două ori mai mult
decât SIDA (conform OMS).
Particulele poluante din aer, mai ales cele
fine (sub 2,5 microni, cât grosimea unui fir de pânză de păianjen), pătrund
adânc în plămâni şi, de acolo, în fluxul sangvin, provocând boli
cardiopulmonare, cancer şi chiar naşteri premature. Dar cât de semnificative
sunt aceste riscuri pentru sănătate?
Din păcate, dezbaterile pe marginea acestui
subiect sunt lipsite de transparenţă. Se vorbeşte frecvent despre proasta
calitate a aerului ca atingând o anumită valoare „AQI“ (indice de calitate a
aerului) sau ca aflându-se cu un anumit grad peste un anumit standard al
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Însă publicul larg ar putea înţelege mai
bine situaţia dacă aceasta ar fi prezentată în termeni care să permită
compararea facilă cu riscuri mai familiare.
De pildă, riscurile imediate prezentate de
respirarea aerului poluat ar putea fi descrise în funcţie de „micromoarte“,
unitatea de măsură care indică posibilitatea de deces de 1 la un milion. O
persoană obişnuită, într-o zi obişnuită, este supusă unui risc de aproximativ o
micromoarte din cauze nenaturale. Iată acum câteva exemple concrete: riscul
scufundărilor la adâncime este de cinci micromorţi pentru fiecare scufundare, săriturile
cu paraşuta prezintă un risc de zece micromorţi per săritură, iar naşterea, în
Marea Britanie, prezintă un risc de 120 de micromorţi. În comparaţie,
respiratul în Beijing, în cele mai poluate zile, are un risc de aproximativ 15
micromorţi.
Însă cele mai ridicate riscuri generate de
poluarea aerului apar în urma expunerii cronice. Acestea pot fi exprimate ca
„microvieţi“ – o unitate inventată de statisticianul David Spiegelhalter, la
Cambridge, pentru a descrie riscurile cumulate ale unei persoane pe durata
întregii vieţi. O microviaţă reprezintă 30 de minute din durata de viaţă
preconizată a unui adult tânăr obişnuit. O persoană obişnuită consumă până la
48 de microvieţi pe zi, însă stilul de viaţă afectează ritmul de „cheltuire“ a
microvieţilor.
Stabilirea în Beijingul plin de smog va
determina consumarea, în plus, a două-trei microvieţi pe zi, adică o reducere a
speranţei de viaţă de aproape trei ani. Traiul la Hong Kong sau Santiago de
Chile va „costa“ încă o microviaţă pe zi, în timp ce a locui la New Delhi, unul
dintre cele mai poluate oraşe din lume, costă patru-cinci microvieţi în plus pe
zi. În comparaţie, fumatul zilnic a patru ţigări consumă în jur de două
microvieţi, adică echivalentul locuitului la Beijing. Însă ceasul poate fi şi
încetinit – 20 de minute de exerciţii fizice zilnice vor creşte durata de viaţă
preconizată cu două microvieţi pe zi (dacă nu cumva exerciţiile sunt efectuate
într-un mediu afectat de smog), iar consumul zilnic a două-trei ceşti de cafea
„economiseşte“ o altă microviaţă pe zi. În plus, cercetările recente sugerează
că unele, dacă nu chiar toate, din microvieţile pierdute din cauza traiului în
Beijing pot fi recuperate prin mutarea la Vancouver, de pildă, unde aerul este
foarte curat.
Pe lângă schimbatul oraşului, cel puţin o
parte din riscuri pot fi reduse prin limitarea expunerii în zilele extrem de
periculoase. Dacă populaţia ar avea acces la date în timp real privind
calitatea aerului, ar putea să-şi ia măsuri de protecţie, cum ar fi să reducă
efortul fizic, să stea în casă (ideal, într-un mediu cu aer filtrat) sau să
poarte o mască (cel puţin o mască omologată N95, nu una chirurgicală).
Din păcate, informaţiile despre calitatea
aerului, mai ales pentru cele mai fine şi mai nocive particule, nu sunt uşor de
aflat în multe din oraşele cele mai poluate, însă o astfel de monitorizare nu
este imposibil de realizat de către ţările în curs de dezvoltare, având în
vedere că echipamentul necesar nu este exagerat de scump. Ideal ar fi ca datele
despre calitatea aerului să fie colectate, traduse într-un limbaj uşor de înţeles
şi diseminate în timp real prin social media, pentru ca locuitorii din mediul
urban să-şi poată lua măsurile adecvate (foarte important în special pentru persoanele
cu diverse afecţiuni). În această privinţă, China a făcut deja paşi importanţi,
oferind un exemplu demn de urmat şi de către alte ţări în curs de dezvoltare.
Desigur,
guvernele nu ar trebui să se limiteze la monitorizare, ci să ia măsuri active
de reducere a poluării aerului. Faţă de presiunea pusă de rapida urbanizare şi
dezvoltare industrială din Asia, aceasta va însemna un efort de durată,
implicând decizii de anvergură privind politicile aplicabile şi contrapartide
economice mai puţin avantajoase.
Punerea
informaţiilor privind calitatea aerului la dispoziţia publicului larg – în esenţă,
democratizarea datelor – le permite oamenilor să se implice mai profund în
dezbaterea privind sacrificiile acceptabile în lupta împotriva poluării aerului
şi oferă un punct de plecare pentru cercetarea atât de necesară a efectelor
asupra sănătăţii ale acestor noi medii extrem de poluate. Beneficiile pe termen
lung, pe lângă cel imediat de a le oferi cetăţenilor posibilitatea de a se
autoproteja, ar trebui să le determine până şi pe cele mai strâmtorate
financiar guverne să iniţieze chiar astăzi o campanie transparentă de
monitorizare a calităţii aerului.
© Project Syndicate,
2014. www.project-syndicate.org
Traducere
din limba engleză de Sorana Graziella Cornea
 David
Roberts,
fizician, a fost consultant ştiinţific al ambasadorului SUA în Japonia.
 Nick
Riesland
este un medic cu peste 20 de ani de experienţă internaţională în igiena
mediului.
|
