Newsflash

Crimă și absurd: între psihopatie, lege și opinie publică

de Dr. Vlad STROESCU - apr. 6 2018
Crimă și absurd: între psihopatie,  lege și opinie publică
    Tot mai multe cazuri de violență stranie, neinteligibilă, atrag atenția mass-media în ultimele luni, între „crima de la metrou” și „crima din Brașov”. Crime de inspirație pseudomistică, crime de gelozie, crime absurde. Ele s-au întâmplat dintotdeauna, rămânând de cercetat în ce măsură prevalența lor a crescut sau răspândirea lor a fost influențată de mijloacele contemporane de comunicare printr-o „contagiozitate” similară cu a suicidului. De fiecare dată când apar, ridică un vechi set de dileme, atât pentru profesioniștii legii și sănătății psihice, cât și pentru publicul larg.

    La nivel de public, se întâlnesc două reacții contradictorii în aparență. Mai întâi, e adoptată rapid ideea că orice crimă de o cruzime de neînțeles e produsă de o boală mintală. „Trebuie să fii nebun să faci așa ceva”, se spune. Dacă, în afara contextelor violente, termenii peiorativi, populari și aproximativi ai suferinței psihice („nebun”, „smintit”, „diliu”, „dement”, „căpiat” sunt cuvinte pe care le-am tot văzut zilele astea în scris și pe ecrane) sunt în general recunoscuți și izolați ca fiind doar insulte stigmatizante și golite de conținut, în cazul crimelor puțină lume pare să aibă vreo reținere în a-i folosi pentru a satisface nevoia de adevăr, realitate și probe solide.

    A doua reacție e nevoia de justiție și mai ales de pedeapsă. „Asemenea nebuni ar trebui închiși pe viață”, „Dar de ce n-au făcut nimic psihiatrii?”, sunt formulări obișnuite întâlnite în articole și comentarii din social media. Întâlnirea dintre prea simpla explicație psihopatologică a gesturilor absurde și impulsul vindicativ și anxios este greu de combătut și foarte rezistentă la schimbare și argumente, sabotând peste noapte ani mulți de eforturi anti-stigmat din sănătatea comportamentală.

    Când se întâmplă absurdul, toată lumea simte nevoia urgentă a unei explicații, iar cea a „nebuniei” e mult prea la îndemână. Să nu uităm că această „umbrelă” vastă pentru tot ceea ce oamenii eșuează sau se tem să înțeleagă e cu mult anterioară psihiatriei și psihologiei. „Azile de nebuni” și instituții similare de izolare și îndepărtare a elementelor nedorite există de secole. Medicina a căpătat un interes umanitar și științific real pentru anomaliile și suferința psihică abia după Revoluția franceză, concomitent cu dezvoltarea psihologiei experimentale și apoi a psihoterapiei. Mileniul negru al sănătății mintale s-a terminat de-abia la începutul secolului al IX-lea, așa că nu e de mirare că ecourile lui sunt foarte puternice și astăzi. Violența e ocazia perfectă pentru a reîncepe să tânjim după bătrânul azil cu porți încuiate.

    De fapt, lucrurile sunt cu mult mai complicate atunci când e vorba de psihoză, crimă și discernământ. Într-o revizuire a cazului Anders Breivik din Neuroethics, în 2014, Bortolotti și colegii reamintesc de dilema de diagnostic a expertizei celui care, în vara lui 2011, ucidea 77 de oameni în numele unor teorii fantasmagorice, dar inspirate de doctrinele de extremă dreaptă. Expertiza a inclus mai multe evaluări psihiatrice. Prima, condusă de Torgeir Husby și Synne Sørheim, a pus un diagnostic de schizofrenie paranoidă, fapt care ar fi fost suficient, conform legislației norvegiene, să îl absolve pe Breivik de responsabilitatea juridică, acesta urmând să fie obligat la tratament psihiatric. Numai că o a doua evaluare, condusă de alți doi psihiatri, Agnar Aspaas și Terje Tørrissen, a tras o cu totul altă concluzie: Breivik nu auzea vreo „voce”, deci nu ar fi avut schizofrenie, ideile sale ciudate n-ar fi fost tocmai delirante (sau nu știm sigur că erau chiar delirante – nu există vreun test patognomonic pentru așa ceva), iar retragerea socială, răceala, indiferența, schizoidia ar fi mai bine explicate de o tulburare a personalității, adică de ceea ce încă numim, popular și impropriu, psihopatie. Încă din 1840, regula lui M’Naghten absolvă psihoza, dar condamnă juridic psihopatia, sau „nebunia morală” a lui Pritchard. „Breivik nu e schizofren, ci psihopat”, a fost concluzia preluată de presă. Criminalul a fost condamnat, Wikipedia îl clasifică la „teroriști de extremă dreaptă”, istoria a fost scrisă. Dar putem fi oare siguri că adoptarea celei de-a doua evaluări nu a fost influențată de presiunea publicului, de nevoia imperioasă de retribuție, de notorietatea copleșitoare a cazului? Cum ar fi fost acceptată de restul lumii absolvirea de responsabilitate a lui Breivik? Poate că boala psihică e o explicație facilă și rapidă, dar dacă vrei să o diseci, devine brusc foarte dură și indigestă; terorismul e o explicație mult mai ușor de procesat, într-un timp secund. Teroristul are o logică și o motivație în ceea ce face, e mai ușor de înțeles, de urât și de condamnat.

    Dar nici diagnosticul de schizofrenie, conform DMS V și ICD 10, nu e suficient pentru a considera că discernământul unei persoane este abolit. Schizofreniile sunt un grup foarte heterogen de afecțiuni și tabloul clinic variază larg de la un om la altul. Cunosc  mulți oameni cu schizofrenie care sunt esențialmente buni și generoși și n-ar răni nicio muscă. Pe de altă parte, consumul de alcool și alte droguri, factor de risc major al violenței asociate bolii psihice, este, cel puțin în ochii publicului, o circumstanță agravantă, „doar ți-ai făcut-o cu mâna ta”, când, în realitate, gradul de neajutorare al unui om dependent de psihodisleptice e aproape mereu mult peste capacitatea comună de imaginație și empatie.

    Cazul Breivik e unul dintre exemplele „didactice” pentru dificultățile și marile semne de întrebare cu care se confruntă psihiatria legală. Trebuie să recunoaștem că, așa cum stau lucrurile în clipa de față, categoriile noastre diagnostice, și așa criticate pentru subiectivism, lipsă de date paraclinice, ateoretism și revizuiri repetate, sunt dureros de neadecvate când e vorba de stabilirea discernământului și a răspunderii în fața legii. Publicul vede expertiza psihiatrică și, în mai mică măsură, procesul judiciar ca pe niște cutii negre în care nu se intervine și nici nu se știe ce se întâmplă, dar care emit date și sentințe absolute, când, de fapt, incertitudinea, presiunea externă, subiectivul, relativul joacă roluri greu de controlat.

    Ceea ce noi putem face e să tragem lecții pentru viitor. Să notăm în retrospectivă semnalele de alarmă. Să nu încetăm să urgentăm dezvoltarea psihiatriei comunitare, de urgență și de reabilitare. Să încercăm să respectăm, noi, medicii, principiile hipocratice, chiar și când restul lumii vrea eșafoade și călăi. Să nu uităm de vechile noastre instrumente: gândire critică și dovezi științifice. Să fim mai prezenți și mai vocali în public, să continuăm să luptăm contra ignoranței și stigmatului, dar cu respect și o măsură de smerenie.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe