Acasă
Credite EMC pentru „Război şi Pace“
Dr. Vlad STROESCU
joi, 27 martie 2014
Dragă
cititorule, dacă te-ai oprit aici probabil te-ai rătăcit. Lista cu posturile la
concurs e la mijlocul revistei. Nici credite EMC nu avem aici. Aici e taraba
din colţ, nu prea avem muşterii, şi eu unul mă bucur că e aşa. Sincer, faptul
de a fi citit mi se pare că incură o responsabilitate şi un risc enorme.
Dumneata
ce citeşti de obicei, dacă îmi dai voie să întreb? Jurnale ştiinţifice de mare
balans? Tratate groase, ca Harrisson, Braunwald, sau, dacă eşti psihiatru,
Kaplan & Saddock? Citeşti uneori ficţiune, poate te lupţi cu Dostoievski,
sau te relaxezi la mare cu un roman realist-magic sud-american? Sau poate
romane science-fiction şi fantasy? Faci parte din elita pe cale de dispariţie a
cititorilor de poezie?
Te-am
asaltat cu întrebările. Asta pentru că prefer să scriu întrebări, decât enunţuri,
dacă tot scriu. Şi pe oamenii care vin la cabinet îi întreb adesea ce citesc,
nu ca să trag vreo concluzie diagnostică (literatura e post-diagnostică), ci
pur şi simplu să văd care sunt lumile pe care le împărtăşim, în care ne mişcăm
împreună fără să ştim. La medici însă, întrebarea mi se pare mai importantă.
Poate că ceea ce citim nu ne defineşte ca oameni, dar ne formează ca medici. O
parte e literatura de specialitate. Însă nu numai. Sunt din ce în ce mai multe
dovezi publicabile în „jurnale cotate ISI“ şi există deja conceptul de
„narative-based medicine“. În teorie, nu cred că cineva ar avea curajul să nege
că accesul la ceea ce numim, pe undeva snob, „cultură“, ar fi mult mai important
decât o simplă distracţie, chiar dacă în practică niciodată nu punem lucrurile
astea în partea de sus a listei de priorităţi. Eu, sincer să fiu, aş acorda nişte
credite EMC pentru „Război şi Pace“. Vreo sută. Poate aşa aş fi mai motivat să
îl citesc odată. Dacă m-aş ocupa de vânzări la o firmă farmaceutică, aş mitui,
pardon, aş cadorisi medicii cu romane. Nu cu invitaţii la Festivalul „George
Enescu“, pentru că am impresia că asta chiar s-a întâmplat acum mai mulţi ani, şi
medicii nu s-au dus şi sălile au fost goale, deşi casa era închisă.
În
anumite cercuri de la spitalul de psihiatrie, încă din vremea când eram
student, circula o listă semilegendară de cărţi obligatorii pentru un viitor
psihiatru. Nimeni nu o văzuse cu ochii lui, dar toată lumea ştia nişte titluri
– niciunul nu era de specialitate – şi poate fiecare adăuga câte unul din lista
personală. Cineva adăugase chiar şi „Magicianul“ lui Fowles. Până la urmă, mi
se pare foarte firesc. Vieţile noastre au orizonturi de experienţă extrem de înguste,
da, chiar şi pentru medicii care ajung să cunoască zece mii de oameni înainte
de pensie. Şi ce? Casiera RATB cunoaşte poate un milion de oameni înainte de
pensie. Cărţile sunt şi ele vii, şi ne ajută să ne extindem perspectiva empatică
mult peste posibilităţile naturale. Cum medicina este relaţie, un medic este în
bună măsură ce citeşte. Şi nu văd de ce doar în psihiatrie, şi celelalte
specialităţi tot cu oameni se ocupă. (Anecdotic, cei mai buni scriitori-medici
nu sunt psihiatri, după părerea mea.)
Cu
toate proprietăţile ei formative şi terapeutice (există şi conceptul de
biblioterapie), ficţiunea literară niciodată nu îşi propune asemenea obiective.
Ca şi oamenii, ea pare să existe fără un scop declarat, ci mai curând ca un
fenomen de care putem profita, întâmplător. Şi putem alege să nu profităm de
ea, chiar dacă nu avem de ales şi suntem obligaţi să citim Harrisson-ul sau ce
carte mai e acum în bibliografia examenului de rezidenţiat.
Există
însă din ce în ce mai multe cărţi, care nu sunt „de specialitate“, nu sunt
scrise de medici, şi totuşi sunt în acelaşi timp foarte bune şi au o utilitate
imediată, declarată: non-ficţiunea suferinţei. Există o lipsă acută de asemenea
literatură în România, deşi ea înfloreşte în Statele Unite şi are un impact
evident asupra sănătăţii publice. Eu le ştiu pe cele „psihiatrice“, cum sunt cărţile
lui Andrew Solomon sau Kay Redfield Jamison, dar există în fiecare ramură, şi reuşesc să facă
ceea ce medicii nu reuşesc, pentru că nu ştiu cum sau nu încearcă suficient de
mult: scurtează distanţa de cunoaştere reciprocă, imensă şi sălbatică, dintre
medicină şi bolnavi. Confidenţialitatea medic-pacient, fără de care nu putem
lucra, din păcate nu ajută la nimic împotriva singurătăţii inerente oricărei
suferinţe. Oameni precum cei doi n-au ezitat să se expună ei înşişi şi, în
acelaşi timp, să îşi cerceteze propriile afecţiuni cu curiozitatea raţională a
exploratorului, nu cu autosuficienţa obosită medicală. Şi rezultatele au fost
pline de învăţăminte şi pentru noi, şi pentru cei în suferinţă.
Există
putere aşadar în cuvinte.
Motiv
pentru care sunt destul de speriat atunci când trebuie să scriu. Dumneata ce
scrii, dragă cititorule? Articole în reviste locale cotate ISI? Articole de
popularizare în reviste lucioase? Statusuri inspirate pe Facebook? Poezii
secrete sau mai puţin secrete? Cum arată lucrarea dumitale de doctorat? Sau cea
de licenţă, pe care poate chiar acum o consultă un student la bibliotecă? Ce
gând înspăimântător! Cum te simţi când te gândeşti la cei ce te citesc şi
astfel au un dialog cu tine pe care ar fi trebuit să-l plănuieşti din timp?
De
asta mă mulţumesc eu cu taraba mea din colţ.
