Un fost student, dintre cei care pot deveni
cu brio viitori colegi, mi-a trimis un îndemn la a nu uita, găsit în internet:
„Ai dormit bine astă noapte? Închipuie-ți
că așa cum dormeai și, probabil, visai frumos, pe la 2.30 noaptea, bate cineva
la ușa sau la geamul tău, insistent și enervant. Câinii latră nebunește în
curte, iar tu tragi cu coada ochiului prin geam și vezi trei-patru soldați
înarmați. Te temi să le răspunzi, dar să le deschizi. Na-ți-o bună, ți s-au
trezit și toți cei trei copii, ăla de opt luni începe să plângă de parcă-l taie
cineva. Nevastă-ta încearcă din răsputeri să-i liniștească, le mai astupă și
gura, dar inutil. Gata, acum nu te mai ascunzi, au înțeles și cei de-afară că
sunteți toți acasă.
Te mai uiți o dată pe geam, vezi soldații,
iar cu ei e și vecinul Gheorghe, care te convinge să le deschizi ușa. Scoți
zăvorul, deschizi și prin întuneric unul dintre soldați îți arată o hârțoagă pe
care e scris ceva în limbă străină. Tu niciodată n-ai știut să citești literele
chirilice. Cu atât mai mult pe întuneric. Soldatul îți zice că ai 15 minute
să-ți strângi lucrurile, strictul necesar, după care să ieși cu toată familia
în curte. «Ești nebun?» – îl întrebi. Și undeva când erai pe la litera «u» din
cuvântul «nebun», o primești cu patul armei direct în piept. Te sperii. Abia
de-ți mai restabilești respirația, dar te mobilizezi, intri în casă, iei în
mare grabă niște haine, niște pâine, niște bani (încă nu știai că n-o să ai
unde să-i cheltui). Apă nu-ți iei, pentru că pe atunci nu existau peturi. Stai
o minută și te uiți prin casă și parcă ai lua totul, dar parcă nu ai mai lua
nimic. Te apasă zdrobitor frica generată de necunoscutul situației.
Îți iei nevasta, copiii și ieși din casă.
Soldații te însoțesc afară din curte, unde la poartă așteaptă un camion cu
motorul pornit. Te urcă în el, iar acolo îl întâlnești și pe vărul Ilie și pe
unchiul Haralambie, cu familiile lor. Îi întrebi ce se petrece, dar nici ei nu
au habar. Îi mai întrebi și pe soldați, dar nu răspund. Îl întrebi pe vecinul
Gheorghe, care e și el pe-acolo cu soldații și el îți zice că totul va fi bine,
să nu-ți faci griji.”
Să nu îți faci griji! În țara noastră au
existat cozi de topor și atunci și mai apoi. Coada de topor era un
instrument, o unealtă în mâna dușmanului. Câtă suferință de-a lungul veacurilor!
Suferință produsă de oameni străini, dar și suferință produsă de „ai noștri”.
Hoarde barbare traversând aceste teritorii în lung și în lat, pustiiri și
pârjoliri. Aur, grâne, copii... Copiii noștri transformați în mercenari pentru
cotropitori. Războaie. Închisori. Fenomenul Pitești. Deportări. Și câte altele.
Să nu uităm. Da, nu trebuie să uităm! Mai
mult decât atât, trebuie să ne comportăm ca oameni care nu uită sacrificiile
făcute de înaintașii noștri. Există o memorie. Există o istorie. Există o tradiție.
Au existat și multe erori. Nu trebuie să uităm, ci să învățăm din greșeli și să
nu le mai repetăm. Trebuie să păstrăm memoria celor care s-au sacrificat pentru
ca noi, astăzi, să putem fi liberi. Să putem învăța, să putem munci, să ne
putem dezvolta cum nici prin gând ai noștri nu puteau să creadă că va mai aduce
viitorul. Să lucrăm împreună, să colaborăm, să fim colegi.
Cu atacuri din interior și din exterior, la
nivel național sau instituțional, noi tot nu avem voie să cedăm. Înaintașii
noștri au suferit mult mai mult. Și eu aș putea să mă plâng că atunci când
aveam de învățat se oprea curentul electric. Și dacă nu aveam gaz în lampă eram
silit să mă opresc, chiar dacă a doua zi aveam un examen. Sau că îmi era atât
de frig încât scoteam de sub pătură câte o singură mână, pe rând, pentru a
întoarce pagina. Am stat într-o noapte la coadă pentru un kilogram de zahăr
vreo patru ceasuri (ca să o scutesc pe Buni, care altfel ar fi stat toată
noaptea). Am văzut cum la o coadă pentru ouă lumea a devenit atât de nervoasă,
încât atunci când cineva a încercat să intre prin față i-au răsturnat un carton
cu ouă în cap și a urmat o bătaie cu ouă ca în filmele mute. Am „gustat” și noi
din poveștile despre „cartelă”, în direct. Dar nu mă plâng, pentru că
suferințele părinților și bunicilor au fost infinit mai mari.
Ce se întâmplă, de ce lumea este atât de
nemulțumită și reactivă? Nu putem cuprinde răspunsul nici într-un roman fluviu
– s-au adunat aproape 28 de ani, pe lângă alți 25, pe lângă alți aproape 50.
Cât a trecut de la Yalta și până azi? Cum s-a scris istoria și cum am fost
trădați? Sunt lucruri ce ar trebui incluse primordial în cărțile de istorie.
Copiii și nepoții noștri ar trebui să le învețe încă de mici, iar părinții doar
să aducă unele completări. Altfel rămânem nemulțumiți de orice și ne vom
comporta ca atare. Iar în aceste condiții, nu vom ajunge să înțelegem
fenomenele, să le interpretăm corect și să ne comportăm așa cum nația română
are nevoie.
Fără a simți și integra spiritul național,
apartenența la un neam și la o țară, nici spre colegialitate nu putem răzbi.
Mai întâi trebuie să înțelegem, dar nu oricum, ci corect. Lumea este
nemulțumită și cârcotește la orice. Dar câți dintre cârcotași încep prin a
gândi astfel: „Eu ce am făcut până acum? Oare eu ce fac? Care a fost aportul
meu și care sunt reușitele mele înspre binele țării în care trăiesc și pentru
conaționalii mei, în așa fel încât să îmi fie justificate pretențiile?” Sau,
gândindu-ne la viața în studenție: „Câtor colegi le-am răspuns la întrebări? De
câte ori am fost prevenitor și am ajutat chiar și fără să mi se ceară ajutorul?
De câte ori am sprijinit un coleg aflat în nevoie fără să îmi pese dacă pe mine
m-a ajutat, careva, vreodată?”
Și eu mă uit în jur. Nici mie nu îmi convin
multe (nici nu știu prea bine ce îmi convine din ce văd în jur), dar sunt
convins că nu putem schimba ceva în bine fără a începe cu noi. Fiecare dintre
noi trebuie mai întâi să facă totul cât mai corect, în cele mai bune condiții,
fără pretenții. Iar după ce reușește asta, se poate gândi și la ce fac
ceilalți. Putem și trebuie să putem să „punem de la noi”, să participăm la
acțiuni de voluntariat, să nu ne gândim în maleficul stil „mie ce îmi iese?”.
Doar așa putem izbândi și ca persoană, dar și ca popor. Ușoară sau grea,
aceasta cred că este soluția – inclusiv pentru ca starea de colegialitate să
apară și apoi să se poată extinde.
Am primit un mesaj despre „anul trei”:
„S-au tras la sorți spitalele. Seria noastră a prins loc la [...]. Am fost
dezamăgiți tare. Auzisem că nu se prea face semiologie acolo. Am auzit și că ar
fi doi asistenți care explică mai bine. Am vorbit și noi cu unul dintre
aceștia. Am obținut chiar cuvântul medicului respectiv, dar mai promisese
același lucru și altei grupe. În prima zi de școală – schimbare de planuri. Noi
am fost repartizați la un asistent despre care nu se știa mare lucru. De fapt,
unii colegi din anii mai mari susțineau că evită studenții și nu vine la ore.
Părea că toate lucrurile vor merge pe dos. Măcar eram alături de colegii din
fosta grupă, la care țin tare mult! Dar lipsurile ne-au învățat. Am mers
suplimentar la spital, ca să vedem ce mai fac pacienții noștri și alți
pacienți, iar de fiecare dată puneam întrebări și ceream explicații. Și
primeam! Am fost și cu alte grupe, tot la asistenta noastră. Interesul s-a
schimbat în mod evident. Noi vrem să învățăm cât mai mult, iar doamna doctor a
devenit dornică să ne învețe pe măsură! Cel mai mult mă bucur că am rămas în
grupă cu [...] și cu [...] Sigur îi știți. Sunt copii silitori și cu suflet
frumos. Suntem «la pachet» peste tot. Ne punem întrebări, discutăm, ne dăm
sfaturi și ponturi pentru învățat, ne ajutăm între noi! Facem asta cu toată
grupa!”. Sunt lucruri despre care le povestesc în anul doi și mă bucur atunci
când primesc mesaje și înțeleg că unii dintre viitorii colegi le aplică. Însă
la cuvintele: „Sper că sunteți sănătos și că studenții de anul acesta au fost
mai ascultători decât noi!”, nu pot răspunde altfel decât spunându-mi că
speranța nu trebuie să dispară niciodată.
Privind colegialitatea și contrarul
acesteia, se petrec schimbări pe care le cunosc de multă vreme. „De ceva îmi
pare rău: de anul ăsta nu mai suntem, parcă, o serie. Nu mai suntem la fel de
uniți. E un fel de bătălie între grupe pentru asistenți! Și de cele mai multe
ori câștigă grupa cu cele mai mari pile. Nu mai e ca anul trecut. La nivel de
serie multe s-au schimbat, și nu în bine!” Am mai spus-o și o spun iarăși,
îndurerat: într-o lume în care colegialitatea, colaborarea, spiritul de echipă
ar trebui să primeze, viitorii colegi experimentează, adesea, elemente
contrare. Și este tare neplăcut, pentru că sunt încă la vârsta la care
maturitatea nu își spune cuvântul. Iar unele racile pot persista ani și ani. Mă
tot gândesc și nu am răspunsul cel mai potrivit la întrebarea: „Ce este de
făcut?”. Pregătirea din familie, cu drag de învățătură, de muncă, cu drag de
istorie și tradiții, cu spirit altruist, cunoscând de unde am venit și unde am
dori să ajungem, cu dorința de a face mai întâi noi tot binele posibil și abia
ulterior să așteptăm reacția celorlalți – aceasta ar putea fi o soluție.
Mesajul primit s-a încheiat astfel: „Muncim
cu drag și spor! Să aibă Dumnezeu grijă de noi ca și până acum! Așa vor merge
și lucrurile bine!”.