În
momentul în care scriu articolul de faţă, plouă. Ba chiar tună şi fulgeră, pe
deasupra, iar fiica mea cea mare s-a băgat sub plapumă, de frică. Sper că pe
dumneata, cititorule, nu te plouă, ar fi păcat de exemplarul din „Viaţa medicală“
pe care îl ţii în mână. Dar, dacă te plouă, nu e mare tragedie. Fă-ţi un coif
din ziar şi dă-i înainte. Când plouă, ne decantăm. Cei mai mulţi dintre noi se
ascund care încotro şi rămânem doar câţiva. Există o solidaritate nespusă între
cei care stau în ploaie. Dacă aţi uitat de ea, poate chiar merită să o căutaţi
dinadins.
Pe
mine m-a plouat destul de tare zilele trecute. Mă duceam la un seminar la care
trebuia să vorbesc angajaţilor unei corporaţii despre cum te poţi lăsa de
tutun. Eram pe drum cu bicicleta şi ploua torenţial, aşa că drumurile erau
complet blocate de traficul intens, pentru că nimeni nu vrea să se ude în afara
maşinii. Aşa se face că am ajuns primul la destinaţie, cu mult înaintea
celorlalţi, care, pesemne, erau toţi şoferi sau pasageri. Am avut timp să mănânc
un corn şi să beau o cafea, sub o streaşină, undeva pe platforma Pipera. Până
la urmă a trebuit să renunţ la adăpostul precar şi să mă îndrept spre
minicartierul business unde trebuia să conferenţiez.
Nu
e deloc uşor să intri cu bicicleta într-un minicartier din astea. Nicăieri nu
e, de altfel. Bicicleta ridică imediat suspiciuni. Oamenii serioşi nu merg, de
regulă, pe bicicletă. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu luat la bani mărunţi
din cauza asta, aşa că nu am fost surprins sau supărat, când paznicul n-a vrut
să mă lase să intru. Maşinile intrau, în maşini sunt mereu oameni serioşi. În
cazul meu a fost nevoie să se mobilizeze întreaga firmă de pază, s-au dat
telefoane, m-am legitimat, mi s-au luat datele, am dat cu subsemnatul în două
exemplare. Asta pentru că paznicul era om de treabă şi voia să mă ajute, nu să
mă dea afară direct. Cât timp s-a desfăşurat procesul de securizare
anti-biciclete, am avut timp să mă şi împrietenesc cu omul. La urma urmelor,
era şi el biciclist. Am vorbit despre cât de uşor ni se fură vehiculele, despre
una, despre alta. Mi-am adus aminte de profesorul de parazitologie din
facultate, care venea la cursuri pe bicicletă. A fost un mod discret de a mă recomanda ca medic, în speranţa că îmi vor
creşte şansele de acces. Nu l-am impresionat prea tare, a zis ceva despre
doctorii care iau şpăgi. Cred că nici nu i-a trecut prin minte că aş putea fi
ofensat. Şi nici n-am fost, omul pur şi simplu încerca să lege o conversaţie cu
un străin şi ce subiect mai bun de solidarizare, ce temă mai anodină de small talk decât şpăgile doctorilor? De
altfel, am şi răspuns politicos: da, dom’le, aşa e cu doctorii ăştia. Am trecut
rapid la starea drumurilor, politică şi tenis. Totul în timp ce picături de
ploaie curgeau necontenit de pe streşinile şepcilor noastre.
La
un moment dat, a mai apărut un domn şi paznicul m-a lăsat puţin ca să vadă ce
vrea. Avea nişte întrebări la care paznicul nu ştia să răspundă, aşa că mi-a făcut
semn să mă alătur conversaţiei. „Să-l întrebăm pe domnul, că poate ştie el cum
e cu şomajul“. Mi-am exprimat îndoiala că aş şti ceva. Ca medic, n-am dreptul
la niciun şomaj, la o adică. Doar e profesie liberală. Totuşi, omul mi-a
povestit, arătându-mi o hârtie îmbibată de ploaie, că fusese trimis de la forţele
de muncă la una dintre corporaţiile din minicartier. Trebuia să obţină de acolo
fie o slujbă, fie un refuz semnat. Altfel, nu primea banii de şomaj. Or, ăştia
de la companie îl invitaseră direct să iasă afară. Şi n-au vrut nici măcar să-i
semneze hârtia, cum că l-au invitat să iasă afară. Acum ploaia îi intindea de
zor cerneala de la imprimantă. Ce să facă el acum? Habar nu aveam, sincer să
fiu. Ştiam doar că omul nu voia decât să-l ascultăm niţel. Că tot ploua şi nu
ne duceam nicăieri. Aşa că i-am aflat toată povestea vieţii, pe unde a lucrat,
cum i-au disponibilizat cu zecile etc. Ştiţi istoria. Eu, cel puţin, o aud de
mai multe ori pe zi, la cabinet, doar că e plasată ceva mai devreme pe firul
narativ, înainte de disponibilizare, când omul stă şi se frământă noapte de
noapte cum să facă să atingă targetul ăla, până când creierul lui atavic,
animalic, înţelege în sfârşit că un pericol cumplit, nenumit, îl pândeşte din
întunecimea junglei şi atunci se mobilizează resursele instinctive de protecţie.
Şi face atacuri de panică în tramvai. Unde, cel puţin, nu plouă. Mai rar văd situaţia post-factum, din ploaie,
aşa că, natural, curiozitatea mea antropologică mi-a ţinut aprins interesul.
Aprobările
oficiale au venit şi am putut să intru cu tot cu bicicletă pe poarta magică.
M-am bucurat de sentimentul involuntar de onoare care m-a cuprins. Tocmai
suisem o treaptă socială. Cum spuneam, trebuia să ţin un discurs împotriva
fumatului. Mi-l repetam în cap, pe aleile minicartierului, în drum spre sala de
conferinţe. Lângă fiecare intrare codificată alfabetic, câte un loc de fumat
gemea de oameni în cămăşi cu gulere albe. Erau câtă frunză şi câtă iarbă, dar
bine compactaţi sub adăposturi de plexiglas. Ca să nu-i plouă. E totuşi mai
bine când nu te plouă. Cu toate astea, dacă e urât afară, cititorule, să ştii că
paginile centrale, cele cu oferte de lucru, se pot plia într-un elegant coif de
hârtie.
