În ce măsură
se poate vorbi despre bani publici, atunci când discutăm despre contribuţiile
obligatorii ale asiguraţilor la sistemul de sănătate?
Sunt banii asiguraţilor
sau ai statului? Cum ar trebui ei să fie utilizaţi? (Dr. A. M.)
Contribuţiile obligatorii ale asiguraţilor
la finanţarea sistemului de sănătate din România reprezintă un impozit. Suma
colectată în acest fel plăteşte o parte din cheltuielile menţinerii sănătăţii.
Restul cheltuielilor sunt suportate, în cea mai mare parte, din alte impozite –
de exemplu, pentru programele naţionale de sănătate şi asistenţa medicală de
urgenţă (prin Ministerul Sănătăţii), parte din veniturile unora dintre medicii
care lucrează în clinici universitare (prin Ministerul Educaţiei), întreţinerea
reţelelor adiţionale de sănătate finanţate de stat (prin Ministerul Transporturilor).
Tot majoritar din impozite, sunt finanţate formarea noilor medici şi cercetarea
medicală. În afara impozitelor, sursele de finanţare sunt plăţile informale
(estimate la 300–500 milioane de euro anual) şi plăţile directe din sistemul
privat.
Fondul creat prin contribuţiile obligatorii
este redistribuit de stat. Principiul acestei redistribuiri, introdus în Europa
de cancelarul Bismarck, este, în esenţă, marxist: de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi. Acceptat,
mai mult de un secol, ca un etalon pentru solidaritate şi justiţie socială,
principiul este atacat acum mai ales de cei care îmbrăţişează mecanismele pieţii
şi autonomia individuală ca mijloc de reglare a obligaţiilor sociale.
În opinia mea, răspunsul la întrebare este că
aceşti bani nu sunt nici ai asiguraţilor, nici ai statului, ci ai celor care au
nevoie de servicii medicale. Odată acceptat acest fapt, rămâne „doar“ să ne
întrebăm câtă sănătate îşi poate permite
populaţia României. Aici, speranţele bolnavilor şi aptitudinile medicilor
coincid: cât mai multă, de cât mai bună calitate şi în cele mai bune condiţii
posibile. Un drum spre rai, pentru toată lumea; dar viaţa nu e simplă, ştim,
mai ales atunci când vorbim despre prăpastia dintre ce am dori şi ce ne putem
permite.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de
sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.