„Bună
ziua, domnule profesor. Mi-am permis ca, în pauza dintre subiectele la anatomie,
să vă scriu câteva rânduri privind articolul «Despre lideri» apărut în «Viața
medicală», deoarece mi se pare un subiect atât de necesar a fi discutat în
special de către noi, cei tineri, dar, totodată, atât de evitat și considerat
ca subiect «tabu»”. Înainte de a trece mai departe, vom vorbi puțin despre
„bună ziua”. Cred că eram prin clasa a treia atunci când doamna învățătoare,
Dumnezeu să o odihnească în pace, ne-a învățat cum să scriem o scrisoare către
părinți, către bunici... Ne-a învățat cum să începem, cum să continuăm și cum
să încheiem. Iar de atunci a fost „vremea scrisorilor clasice”.
Majoritatea
scrisorilor mele au ajuns la destinatar, dar încă din 1990 mă tot gândesc că ar
trebui să ajung în acel loc unde se păstrează documente și însemnări privind
„activități” precedente lui decembrie 1989 și unde am înțeles că „s-au poprit”
o parte dintre scrisorile pe care le-am trimis, ca elev, către bunici și către
părinți. De atunci am învățat că orice mesaj începe cu o formulă de apelare,
are un cuprins, are o încheiere și un mod de a semna. Tot de atunci am învățat
că dacă primești un mesaj este de bună-cuviință să adresezi un răspuns –
modalități de reacție, corecte, ce tot mai rar se pot remarca în ziua de azi.
Primesc documente, parcă „aruncate” în eter. Uneori cu o urmă de semnătură,
alteori „pur și simplu”. Textul mesajului lipsește sau este ciuntit – și
aproape de fiecare dată mă întreb: „Oare respectivii colegi de unde și de la
cine au învățat care este modul corect și politicos de a transmite un mesaj?”
Lipsa de bună-cuviință ridică un semn de întrebare cu privire la conținutul
documentului sau mesajului respectiv. Și ce încredere să mai ai, în aceste
condiții, privind respectivul conținut? Buna-cuviință, profesionalismul,
colegialitatea nu se exclud reciproc, dimpotrivă!
„De
la bun început consider necesar a se clarifica dacă există o diferență între
«conducător» și «lider». Conducătorul este individul pentru care «litera de
lege» este aplicarea de comenzi și ordine subalternilor săi, în scopul de a
culege personal laurii de pe urma realizărilor acestora, în timp ce liderul
este cel care, necondiționat, își ajută echipa să îndeplinească sarcinile, o
motivează și o menține pregătită pentru tot ceea ce este mai greu, iar atunci
când apar succese sau eșecuri, le analizează împreună cu toți cei din echipă,
analizând problemele și îmbunătățind ceea ce se poate optimiza.” Ceea ce mi se
pare cel mai interesant și încurajator este că aceste rânduri vin de la o
persoană tânără, de 19–20 de ani, iar asta „spune” cu alte cuvinte: se poate!
Din familie, de pe băncile școlii, din frecventarea bibliotecilor (fie ele și
online) – avem tineri care se formează frumos, avem tineri care își dezvoltă
capacitatea de a discerne, avem potențiali viitori colegi, avem speranță.
„Consider
că o echipă – să presupunem că este vorba despre studenții unei serii – poate
rămâne motivată numai în prezența unei persoane ce se comportă ca un adevărat
lider de grup – profesorul, fie el de microbiologie, anatomie, fiziologie. În acel
moment, în care studentul se simte ascultat, simte că poate să se autocunoască
mai bine, că își poate îmbunătăți abilitățile, participă cu drag la
activitățile coordonate de liderul său – fie că este vorba de cercul de
microbiologie, disecțiile din sala de anatomie, experimentele la biochimie sau
biofizică.” Interesantă presupunerea.
Dacă
ar fi după dorința mea, primul lider ar trebui să fie șeful de grupă. Viitorii
studenți aleg să dea examen de admitere la facultatea de medicină. Uneori sunt
mai mulți colegi dintr-o clasă de liceu, alteori este unul singur. Uneori sunt
viitori colegi din același județ sau oraș, alteori pot fi și din același sat.
Se înscriu și în ordine alfabetică (conform celei mai recente decizii) formează
grupele în primul an de studiu. Majoritatea nu se cunosc, dar trebuie să
formeze viitoarea echipă.
Antrenamentul
pentru colegialitate începe la nivel de grupă. Alegerea șefului nu se face
imediat după începerea cursurilor, trece un timp, colegii încep să se cunoască,
dar cunoașterea nu este deplină nici până la alegerea șefului de grupă și nici
până la alegerea șefului de serie. Aceste alegeri nu sunt și nu ar trebui să
reprezinte „niște formalități” – sunt alegeri serioase, cu implicații
potențiale pentru viitorul colegial. Pe vremea noastră exista respect și leadership
(cu toate că acest cuvânt, intrat acum în dicționare, ne era necunoscut). Șefa
de grupă și șeful de serie erau „șefa” și „șeful”, iar cuvintele aveau înțeles,
nu erau rostite doar ca să ne aflăm în treabă. Iar ei ne reprezentau
interesele, colegial. Că mai existau uneori discuții, că nu întotdeauna era
posibil ca poziția de susținere pentru toate grupele din serie să fie identică
– da, se mai întâmpla. Dar excepțiile confirmau regula. Așa ar trebui să fie și
acum.
„Totodată,
părerea mea este că activitatea unui lider este dependentă de cea a
«coechipierilor» săi.” Da! Cât de adevărat este. Și cât de multă nevoie este de
coechipieri! „Am considerat, întotdeauna, că un lider găsește motivație în
realizările grupului pe care îl coordonează, motivație care îl determină să
continue pe același făgaș, să își ajute în continuare echipa, să o crească
numeric și valoric. Încă de la prima oră de microbiologie, deși nu am
frecventat – cu părere de rău – cercul organizat de dumneavoastră, am observat,
ca toți ceilalți colegi, sfaturile săptămânale de la profesorul de
microbiologie – unele dintre ele fără a avea o legătură directă cu materia
predată. Până la citirea unora din articolele din «Viața medicală», spre
rușinea mea, recunosc că semnificația acestor sfaturi nu mă satisfăcea pe
deplin. Ulterior, am reușit să îmi deschid mintea spre înțelegerea acestora,
iar prin citirea și recitirea, de câteva ori, în măsura timpului liber, a
articolului «Despre lideri», am reușit să conștientizez că studenții care vă
considerau «conducător» s-au înșelat, și că, de fapt, sunteți, pentru cei
care doresc, un lider gata oricând pentru a-și ajuta echipele – cele
trei-patru serii, sau alte echipe pe care le mai coordonați. Opinez că fără
această implicare a dumneavoastră, progresul nostru, ca studenți de an
preclinic și viitori practicanți ai profesiei lui Hipocrate, ar fi mult mai
dificil de obținut. Profesorii, doctorii și persoanele care practică aceste
metode – prea puțin înțelese de unii din colegii noștri –, merită prețuirea
tuturor celor ce beneficiază de ele. Vă doresc o zi bună și cât mai puțin
încărcată.”
Ce
merită și cine merită (sau cine nu) nu mă gândesc pentru că nu mă gândesc prea
mult la aceste aspecte. Nu aș spune adevărul dacă aș spune că nu mă gândesc
deloc. Mi-aș dori să nu mă gândesc deloc și să îmi urmăresc misiunea așa cum se
cuvine fără niciun alt gând, dar mintea omului nu este chiar atât de ușor de
stăpânit. Însă, în mod cert, nu este un „scop în sine”. Pentru mine și pentru
extrem de mica mea echipă nu este importantă prețuirea oferită (sincer sau nu)
de ceilalți, ci este important să ne facem datoria așa cum considerăm noi că
este cazul să ne-o facem. Dacă ar exista mai multă colegialitate, dacă spiritul
de echipă ar reprezenta regula, dacă s-ar colabora așa cum se cuvine, ne-ar fi
cu mult mai ușor. Doar că noi nu urmărim „ușorul”, ci ne străduim să ne vedem
de treabă, cu ajutorul Lui Dumnezeu.
Având
în vedere perioada în care ne aflăm am să închei cu următorul citat: „Domnia
lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859–1866), a fost perioada de maximă
dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea
primului Parlament unic al României și al primului guvern unitar, prin
reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală,
reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele
dezvoltării moderne a României”. La mulți ani, România!
