Sesizarea
comisiei. Comisia
poate fi sesizată de: a) persoana sau, după caz, reprezentantul legal al
acesteia, care se consideră victima unui act de malpraxis săvârşit în
exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament; b) succesorii
persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activităţi
de prevenţie, diagnostic şi tratament.
Obligativitatea
sesizării comisiei. Nu este obligatoriu ca persoana interesată să
sesizeze iniţial comisia, iar ulterior să acţioneze în instanţă dacă nu se
ajunge la un acord. Prin urmare, persoanele interesate se pot adresa fie
comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de
malpraxis, fie instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.
Procedura
în faţa comisiei. Ulterior sesizării, comisia desemnează, prin tragere la
sorţi, din lista naţională a experţilor, un grup de experţi sau un expert care
dispune de cel puţin acelaşi grad profesional şi didactic cu persoana reclamată,
în funcţie de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport
asupra cazului. Experţii întocmesc în termen de 30 de zile un raport asupra
cazului, pe care îl înaintează comisiei, iar aceasta din urmă adoptă o decizie
asupra cazului, în maximum trei luni de la data sesizării.
Decizia
comisiei. Comisia
stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis.
Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asigurătorului, în
termen de cinci zile calendaristice. În cazul în care asigurătorul sau oricare
dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia comisiei, o poate contesta
la instanţa de judecată competentă în termen de 15 zile de la data comunicării
deciziei.
Trebuie menţionat că întreaga procedură de
stabilire a cazurilor de malpraxis, până în momentul sesizării instanţei, este
confidenţială. De asemenea, această procedură este una administrativă, care
poate fi contestată în instanţă, urmând ca instanţa să decidă în final existenţa
sau nu a unui caz de malpraxis.
Despăgubirile. În
situaţia în care comisia a stabilit existenţa unei situaţii de malpraxis,
instanţa judecătorească competentă poate să oblige persoana responsabilă la
plata despăgubirilor. Totuşi, despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă în
cazul în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului. Însă în
situaţia în care asiguratul, asigurătorul şi persoana prejudiciată nu cad de
acord asupra culpei asiguratului, cuantumului şi modalităţii de plată a
prejudiciului cauzat printr-un act de malpraxis, despăgubirile se vor stabili
de instanţa judecătorească.
Prejudiciul se va despăgubi de asigurător în
limita sumei asigurate, iar în cazul în care prejudiciul depăşeşte suma
asigurată, partea vătămată poate pretinde autorului prejudiciului şi/sau părţii
responsabile civilmente (exemplu: spitalul) plata diferenţei până la
recuperarea integrală a acestuia.
În ce priveşte acordarea despăgubirilor,
aceasta se poate face fie sub forma unei sume globale, fie prin plăţi cu
caracter viager sau temporar şi va ţine cont de toate cheltuielile pentru
restabilirea sănătăţii.
Un alt aspect important priveşte majorarea
de către instanţă a despăgubirilor în situaţia în care partea prejudiciată,
ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care au fost
stabilite despăgubirile, a fost încadrată într-un alt grad de handicap, ca
urmare a actului de malpraxis, şi s-a micşorat pensia de invaliditate. Mai
mult, cuantumul despăgubirilor poate fi reexaminat la data când persoana s-a
încadrat în muncă.
Data de la care se plătesc despăgubirile
este aceea a producerii actului de malpraxis, iar acestea se plătesc şi atunci
când persoanele vătămate sau decedate nu au domiciliul ori reşedinţa în
România, cu excepţia cetăţenilor din Statele Unite ale Americii, Canada şi
Australia.