Tocmai vin de la un eveniment organizat în parcul din apropierea locuinței mele pentru cei care doresc să li se măsoare tensiunea și să fie îndrumați în privința prevenției bolilor cardiovasculare. Corturi albe, ceva animație, gimnastică, muzică live (și bună), tricouri, baloane, cântare pentru greutate, tensiometre, voluntari, asistente medicale, psiholog și medici – un eveniment reușit, pentru care vreau să creditez atât organizatorii, cât și sponsorul. Din când în când, organizatorii inițiau o mică sesiune în mijlocul aleii, intrând în dialog cu cei interesați și prezentând principii de conviețuire sănătoasă cu bolile cardiovasculare.
    Totul decurgea așa cum m-aș fi așteptat, în esență, bine, când, deodată, ceva mi-a atras atenția. O doamnă cu părul alb, de 82 de ani, a intrat în dialog cu medicul și a început să povestească despre cum și-a schimbat stilul de viață de când a aflat că suferă de anumite boli cronice. Reușise să facă destul de multe schimbări în modul ei de viață. Ceilalți au început să se laude și ei cu realizări mai mici. Erau „prieteni de parc” care povesteau despre plimbările lor zilnice și despre ce însemnau ele pentru moralul lor. Medicul le cânta în strună și îi încuraja. Apoi au intrat în joc și cei care aveau „restanțe” la sănătate. Ușor-ușor, pe mijlocul aleii începea să se închege o mică comunitate. Cei prezenți începuseră să își dea idei unii altora, să se gândească la felul în care ar putea să-i implice și pe cei mai reticenți. Facilitată mai întâi de medic și apoi de psiholog, discuția a devenit brusc atât agreabilă, cât și constructivă. Oamenii puneau întrebări și își răspundeau unii altora.
    Iar asta m-a făcut să reflectez: totul a pornit de la un pacient care a avut niște realizări notabile. Acesta a fost încurajat de medic să le spună și a fost apreciat și lăudat pentru asta. În acest mediu pozitiv, cu realizări și încurajări, și alte persoane s-au simțit bine-venite să intre în horă. S-a activat o spirală a binelui. Mă întreb dacă nu cumva n-ar fi cazul ca lupta cu bolile cronice să ia mai degrabă o astfel de formă: de grup, de entuziasm, de susținere și încurajare reciprocă. Cu copiii plecați probabil în alte țări (sau poate nu chiar așa de departe, dar copleșiți de grijile cotidiene), mă întreb cine le suflă în pânze acestor oameni. Mă tem că, deși așteaptă cu velele întinse, pentru mulți dintre ei briza s-a oprit înainte de vreme.
Mă gândesc că, acolo unde este cazul, uneori este mai bine să observăm și să încurajăm micul progres, în loc să blamăm marele pas bătut pe loc. Pentru că o încurajare este ca o briză, care în cele din urmă poate învinge acalmia și pasul bătut pe loc. O mică victorie atrage după sine o altă (mică) victorie. Însă, după o anumită vârstă, o admonestare nu mai aduce nicio schimbare.

Tu ce preferi să fii? Părtaș la o mică victorie sau constatatorul unui eșec total? Ca medic, va trebui să faci asta de 10–20 de ori pe zi!