Nu avem analize ample şi eficiente care să identifice problemele din sistemul de sănătate românesc. Adrian Gheorghe, la rubrica Experimente, identifică mai multe puncte slabe: nu ştim ce model de sistem de sănătate s-ar potrivi României; chiar dacă l-am cunoaşte, nu am fi în stare să îl adaptăm  contextului nostru; în România există o supracerere nejustificată de servicii de sănătate.

"> Cine ne fură căciula? - Viața Medicală

Cine ne fură căciula?

de Adrian GHEORGHE - ian. 23 2014
Cine ne fură căciula?

Nu avem analize ample şi eficiente care să identifice problemele din sistemul de sănătate românesc. Adrian Gheorghe, la rubrica Experimente, identifică mai multe puncte slabe: nu ştim ce model de sistem de sănătate s-ar potrivi României; chiar dacă l-am cunoaşte, nu am fi în stare să îl adaptăm  contextului nostru; în România există o supracerere nejustificată de servicii de sănătate.

  Despre faptul că lucrurile merg în general prost în serviciile de sănătate din România şi despre nevoia de reformă a sistemului s-a tot scris. Incompetenţa, neglijenţa, corupţia şi lipsa de transparenţă au fost permanent semnalate şi sunt parte a realităţii pe care o trăim. Nu se găsesc din abundenţă, în schimb, analize care să ofere o viziune de ansamblu asupra vieţilor, banilor publici şi încrederii, ce se scurg prin sita administrării şi livrării serviciilor de sănătate. Responsabilii individuali pot fi mulţi, însă responsabilii instituţionali sunt, pare-se, mult mai alunecoşi, astfel că devine foarte greu de spus din care complex de pricini lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie. Ce nu merge? Ministerul, Casa, personalul sanitar, filozofia sistemului, pacienţii, funcţionarii publici, cu toţii, România în ansamblu? Orice început de mapare a inadvertenţelor duce rapid la dureri de cap şi sfârşeşte inevitabil cu abandonarea efortului de sinteză. În absenţa unei probleme neîmpachetate atrăgător, nicio soluţie de reformă ce ar fi propusă nu poate arăta cu mult mai bine şi are dificultăţi în a genera tracţiune, aşa cum s-a dovedit la precedentele încercări. „Reformă“ e un cuvânt care ne place şi pe care îl folosim cu nesaţ în relaţie cu ţapi ispăşători comuni precum fonduri insuficiente, spitale mizere şi promiscuitate profesională. Sunt, în schimb, şi aspecte care sunt discutate mai puţin.
   Unul dintre acestea este modelul de sistem de sănătate care i s-ar potrivi României. În primul rând, arhitectura serviciilor de sănătate nu a fost niciodată obiectul unei dezbateri ideologice deschise pe scena politică, fiind redusă ori de câte ori a fost ocazia la formulări de tipul „să fie bine pentru toţi românii“. Acest fapt a limitat substanţial, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, înţelegerea publicului asupra rolului şi relaţiilor dintre principalii actori din sistem. Procesul deliberativ a fost redus la cei câţiva decidenţi de circumstanţă, inclusiv la momentul-cheie de la finalul anilor ’90 când s-au înfiinţat asigurările sociale de sănătate, şi acolo a rămas. În consecinţă, tot strigând în ultimii ani „reformă, reformă“, avem dificultăţi în a preciza exact ce anume nu merge şi către ce am vrea să ne îndreptăm. Tentaţia de a demoniza tot ce mişcă în sistem este mare. Ca dovadă, au fost propuse soluţii care mai de care mai radicale, în special pe marginea creşterii rolului contribuţiilor private către sănătate, fără a se putea dovedi, de exemplu, că natura actualului sistem (şi nu modul în care este implementat) reprezintă problema esenţială. În al doilea rând, dezbaterea pe marginea sistemului de sănătate se poartă adesea în absenţa conexiunii cu celelalte realităţi sociale, economice, politice şi administrative cu care se confruntă România. Sistemul de servicii de sănătate este doar un subsistem în cadrul unei arhitecturi mult mai largi de servicii publice, care funcţionează la rândul lor într-un cadru socio-economic amplu. Această realitate este mult mai bine internalizată, de exemplu, în analizele sistemului de asigurări sociale, unde relaţia dintre sistemul de pensii şi proiecţiile economico-demografice au fost studiate mai în detaliu.
   Un alt aspect insuficient studiat este cererea curentă de servicii medicale. În acest moment cunoaştem foarte puţin despre câte din serviciile oferite curent sunt cu adevărat justificate şi aduc un beneficiu pacientului. Practic, cât de mult risipim pe îngrijiri inutile. Pe de o parte, aşteptarea ca îngrijirile medicale să fie, formal, gratuite face ca atât pacienţii, cât şi medicii să poată ignora cu uşurinţă faptul că acestea sunt asociate cu un cost real. O astfel de atitudine este susţinută şi de o retorică din partea profesiei medicale conform căreia viaţa unui om primează şi ar trebui permanent să primeze în faţa oricărui considerent economic. Ceea ce este, desigur, adevărat, însă acest argument nu poate funcţiona în absenţa unui fundament care să justifice că beneficiul pacientului este real şi rezonabil, argument care adesea lipseşte prospectiv şi nu este verificat retrospectiv. Unele estimări plasează această cerere nejustificată, atribuibilă atât comportamentului medicilor, cât şi al pacienţilor, la 30–40% din volumul serviciilor medicale oferite în acest moment în România. O supracerere care, în plus, nu poate fi rezolvată atât de uşor cu instrumente financiare precum coplata, aşa cum s-a încercat. Dincolo de faptul că o coplată discriminează puternic pe criterii socio-economice într-o ţară în care sărăcia este principalul factor discriminant, măsura în care cererea de servicii medicale este sensibilă la modificări ale preţului actului medical – în termeni economici, elasticitate – este relativ redusă, majoritatea studiilor internaţionale plasând-o în intervalul 0,1–0,2 (o creştere cu 100% a preţului reduce cererea cu 10–20%).
   În final, presupunând că ar exista până la urmă un model de sistem de sănătate care să ne facă cu ochiul, tentaţia supremă este să gândim în termeni de status quo şi să ne imaginăm ce bine ar merge totul în acele condiţii, apoi să parcurgem rapid etapele de policy pentru a atinge acea stare, ignorând adesea elementele de context. De exemplu, una dintre direcţiile de reformă prezente în discursul din ultimii ani a fost deplasarea unui volum semnificativ de îngrijiri dinspre spital către sectorul medicinii primare. Pachetul de servicii medicale propus recent subliniază şi mai ferm această tendinţă. Deşi aceasta este o iniţiativă rezonabilă şi aliniată cu eforturile multor alte sisteme de sănătate, legiferarea ei este absolut insuficientă, întrucât fondul care să susţină tranziţia se cere şi s-a cerut constant a fi pregătit mult mai atent. În primul rând, pacienţii sunt mai degrabă neîncrezători în abilitatea medicului de familie de a le rezolva problemele de sănătate, ceea ce îi face să prefere încă spitalul şi să solicite trimiteri la medicul specialist ori de câte ori au ocazia, fenomen comun tuturor statelor foste socialiste. În al doilea rând, instituţia medicului de familie a fost constant discreditată în ultimii ani şi insuficient susţinută pentru a se moderniza în sensul preluării reale a unui volum semnificativ de îngrijiri. Un raport OMS 2011 privind starea medicinii de familie în România semnala că 80% din cabinete nu aveau trusă de urgenţă şi două treimi nu dispuneau de teste de glicemie sau EKG. În al treilea rând, trebuie acceptat că specializarea „medicină de familie“ nu a fost printre cele mai atractive în opţiunile absolvenţilor de medicină din ultimele decenii şi nici nu s-a apropiat de concurenţa la rezidenţiat pe care au avut-o tradiţional cardiologia sau chirurgia, să spunem. Acelaşi raport OMS arăta că, deşi nu există un deficit semnificativ de medici de familie în România, majoritatea absolvenţilor aleg rezidenţiatul MF numai ca opţiune temporară. Practic, pacienţii sunt mutaţi din pix către profesionişti în care nu au multă încredere şi care sunt insuficient susţinuţi şi motivaţi pentru a-şi îndeplini rolul.
   Dezbaterea pe marginea reformei în sănătate în România s-a animat în ultimii ani şi avem cu toţii nevoie de timp dedicat acestei dezbateri pentru a dirija evoluţia sistemului către o evoluţie asumată. Fără acest exerciţiu, apariţia reformelor pozitive rămâne doar în sarcina unor accidente fericite.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe