Există
ţări unde reforma sistemului sanitar poate câştiga sau pierde alegeri. Marea
Britanie este una dintre ele. Campania electorală pentru alegerile parlamentare
din 7 mai 2015 a început de facto şi
soarta National Health Service (NHS) se plasează doar în urma stării economiei
ca temă de campanie predilectă a politicienilor. Nimeni nu poate câştiga
alegerile în Marea Britanie fără a vorbi despre serviciile de sănătate. Lăsând
la o parte capitalul istoric de încredere al NHS-ului, acoperirea mediatică pe
care acesta a primit-o în ultimii ani – reforme structurale, scandaluri etico-profesionale
sau rapoarte privind o performanţa îndoielnică în unele sectoare – l-a făcut atât
de prezent în conştiinţa publică încât orice alegător are o părere fermă atât
despre starea actuală a lucrurilor, cât şi despre posibile soluţii.
Se
poate ajunge rapid la un acord că ceva trebuie să se schimbe în finanţarea
NHS-ului deoarece spaţiul fiscal limitat este indicat în toate cercetările
drept principala îngrijorare a managementului de la toate palierele. Pe de altă
parte, aşteptările privind serviciile oferite (volum, calitate, integrarea
serviciilor) sunt în continuă creştere, astfel că NHS-ul va trebui salvat fără
să se schimbe prea mult. Una dintre dificultăţile-cheie pe care le va înfrunta
viitorul Guvern, oricare va fi el, este aceea că va fi aproape imposibil să
aducă în discurs cuvântul „reformă“ din cauza costului politic prohibitiv al
acestuia. Guvernul conservator încă la putere şi-a asumat o reformă sistemică
imediat după victoria din alegerile din 2010 şi a pus-o în aplicare începând cu
2012, reuşind să depăşească o rezistenţă publică feroce. Efectele pozitive ale
reformelor „atât de mari, încât vor fi vizibile din spaţiu“ – în principiu,
pro-austeritate („pro-eficienţă“) cuplată cu creşterea rolului sectorului
privat în contractarea furnizării serviciilor finanţate din bani publici
(„pro-competiţie“) şi cu reorganizarea dramatică (în sens formal) a
contractării serviciilor de medicină primară – se lasă cu greu observate în
prezent. Cicatricea reformei este, în schimb, adâncă atât pentru personalul
medical, cât şi pentru public, şi nu va dispărea uşor. Până şi unii politicieni
conservatori admit astăzi în interviuri că reforma din ultimii ani a costat o
avere şi a adus prea puţine beneficii pentru pacienţi în afara unui nou cadru
instituţional.
Trauma
precedentei reforme influenţează profund articularea şi interpretarea întregului
discurs de campanie, indiferent de cine vorbeşte. Andy Burnham, ministrul din
umbră al sănătăţii din partea laburiştilor, promitea într-un discurs-cheie de la
finalul lui ianuarie 2015 că prima măsură la intrarea în funcţie va fi abolirea
legii reformei din 2012. Oricât de încântaţi s-ar arăta unii sau alţii dintre
susţinători la prima strigare, dimensiunile logică şi practică ale acestei
promisiuni sunt foarte neclare. Instituţii care se ocupă în prezent de
asigurarea calităţii în sănătate, programele naţionale de sănătate publică şi
de contractarea la nivel local a serviciilor de medicină primare ar deveni,
astfel, suspendate pentru a fi înlocuite cu… ce? O nouă reorganizare iese
complet din discuţie în condiţiile în care laburiştii sunt oricum foarte
departe de un sprijin popular care să îi poarte pe val. Până şi analiştii de stânga
s-au arătat circumspecţi în faţa unei perspective atât de radicale, indicând că
măsuri punctuale şi mai puţin spectaculoase ar putea realiza mai mult decât o
antireformă trâmbiţată în campanie, însă fără coerenţă şi imposibil de pus în
practică.
Transformările
netrâmbiţate au, în schimb, şansa lor. Una dintre măsurile care au primit mai
puţină atenţie în discuţia de reformă sanitară începută în 2010 în Anglia a
fost modificarea condiţiilor de înregistrare a pacienţilor la medicii de
familie. Pentru context, începând cu anii ’80, pacienţii au fost condiţionaţi
să se înregistreze la un singur cabinet de medicină de familie, situat în
imediata apropiere a reşedinţei. În practică, cabinetele au liste clare cu
codurile poştale ale adreselor de la care pot înregistra pacienţi şi pot face
asta doar pe baza dovezii de domiciliu. Acest aranjament favorizează
continuitatea îngrijirilor întrucât permite dezvoltarea unei relaţii de lungă
durată cu medicul de familie, însă nu îi lasă pacientului prea multe alegeri în
cazul în care nu este mulţumit de serviciile oferite. Dezavantaje practice apar
atunci când, de exemplu, cineva îşi schimbă domiciliul şi doreşte să îşi
păstreze fostul medic de familie. Un alt considerent îi priveşte pe cei care
lucrează la mare distanţă de casă şi trebuie să caute programări fie dimineaţa
devreme, fie cât se poate de târziu, pentru a putea ajunge la/înapoi de la
serviciu în timp util. În acest moment se activează o altă limitare istorică,
şi anume programul de funcţionare a cabinetelor de medicină de familie prevăzut
în contractul-cadru – insuficient de generos după unii. Pe acest fond,
administraţia Conservatoare a anunţat în 2010 planurile pentru eliminarea
limitării geografice asupra înregistrării la medicul de familie, cu perspectiva
de a le permite pacienţilor să se înregistreze (respectiv, să se mute) la orice
cabinet consideră. Zis şi făcut: program-pilot în patru locaţii între 2012 şi
2013, evaluarea pilotului, cu succes moderat şi anunţarea implementării
voluntare (doar pentru cabinetele care au capacitatea de a primi noi pacienţi)
la scară naţională începând cu ianuarie 2015. Succesul moderat al pilotului
merită un comentariu: pacienţii care au beneficiat de dreptul de a se înregistra
la un cabinet în afara limitelor impuse de domiciliu s-au arătat satisfăcuţi atât
de posibilitate, cât şi de experienţa personală cu noul aranjament, însă
orizontul de timp al evaluării a fost prea scurt pentru a pune în evidenţă o
cerere obiectivă substanţială pentru această optiune. Ceea ce a arătat pilotul,
în schimb, a fost că cel mai important factor pentru pacienţi este să obţină cât
mai rapid o programare şi acesta ar fi principalul motiv pentru care ar fi
dispuşi să caute un alt cabinet. Or, dacă scopul declarat al măsurii este
creşterea acesibilităţii şi pacienţii spun că interpretează accesibilitatea în
primul rând prin promptitudinea consultaţiei, atunci se pot lua în discuţie şi
măsuri mai puţin radicale decât a şterge cu totul barierele geografice – precum
prelungirea orelor de program. Funcţia de planificare este esenţială în
serviciile publice britanice, astfel că impredictibilitatea cererii de servicii
medicale ar face imposibil de previzionat alocarea resurselor corespunzătoare
la nivel local şi i-ar dezavantaja pasiv pe cei care nu au nicio dorinţă de
schimbare, dar care sunt nevoiţi să împartă resursele care le-au fost alocate
cu „imigranţii“ de la unul sau mai multe cartiere distanţă. În definitiv,
aproape că nu mai contează, măsura a fost deja implementată şi efectele vor fi
observate abia peste câţiva ani.
Cursa
pentru alegerile ce vin este foarte strânsă, sondajele recente acordând un
foarte uşor avans pentru laburişti. În ceea ce priveşte sănătatea şi viitorul
NHS-ului, puţin a fost câştigat în ultimii ani cu reforme faraonice şi mult mai
mult cu măsuri punctuale şi pragmatice. Care dintre cele două căi a fost mai
vizibilă pentru public vom afla în mai.
