A trecut destul de mult timp, perioadă în care am încercat să amintesc doar exemple pozitive. A fost perioada premergătoare Sfintelor Paști, apoi se impunea să existe o perioadă de bucurie. Dar realitatea cotidiană nu este în nuanțe de roz. Dimpotrivă. Sunt multe de povestit. Zilnic.
    Să ne aducem aminte o definiție a recunoștinței: „obligație morală pe care cineva o simte față de cel ce i-a făcut un bine”. Foarte bine spus. Obligație – este un cuvânt care nu sună deloc bine, sună chiar foarte prost. Morală... Simte – este un cuvânt ce pune „punctul pe i” și atenuează până la eliminare termenul „obligație”. Dacă nu simți așa ceva, dacă te prefaci sau dacă ai doar un interes, atunci se intră într-un cerc vicios și numai despre recunoștință nu mai putem vorbi. Unde se ascunde recunoștința în societatea în care trăim, ieri, azi? Am să citez și o altă definiție care apare în DEX online: „aducere aminte cu dragoste, cu devotament, a unei binefaceri primite”. Dragoste... Devotament... Au toate aceste cuvinte acoperire?
    Nu toate persoanele care fac bine au așteptări privind aplicarea practică a acestor definiții. Pe de o parte, pentru că a aștepta recunoștința, a face un lucru bun așteptând recunoștință este un lucru foarte rău. Pe de altă parte, nu există așteptări pentru că ar fi o eroare să ai așteptări de la excepții atunci când este de notorietate că regula este cu totul alta.
    În acest context, îmi istorisea cineva că, în urmă cu ceva vreme, a existat, ca în fiecare an, o sesiune de examen de intrare în rezidențiat. Ca și în cazul oricărei alte sesiuni, nu toți candidații au promovat. Între aceștia erau mai mulți colegi care aveau posibilități bune de a trece examenul și a lua chiar note bune sau foarte bune, dar rezultatul final a fost „nu”. Nu toți cei care sunt capabili să învețe foarte bine reușesc să răzbată prin toate examinările (și multe sunt examinările din viața unui viitor medic, chiar foarte multe). Ca atare, în anul respectiv, una dintre persoanele capabile, dar fără punctaj de promovare, a ajuns să lucreze într-o instituție sub coordonarea povestitorului, pornind, după cum se spune, „de la zero”. Teoretic, nici nu avea ce să caute în instituția respectivă fără calificare, fără cunoștințe, știind „nimic”. Cumva, acea promovare a avut loc în legătură cu speranțele privind caracterul viitorilor colegi, de capacitățile de a învăța, de potențialul de a reuși să facă față unor provocări – toate acestea pe riscul angajatorului. S-a pornit la un drum plin de riscuri, mari sau foarte mari, cu speranța că dificultățile vor fi depășite într-o echipă de colegi (toți fiind absolvenți ai facultății de medicină). S-a pornit de la zero. Tinerii au fost puși și ajutați să învețe. Intraseră pe un teritoriu dificil, brăzdat de multe mine, cu riscuri de explozie (pentru angajator – ei erau tineri, cine să le ceară socoteală?). Au participat la cursuri de pregătire, au avut deplasări în străinătate, pentru ei și pentru alți colegi au fost aduși din străinătate specialiști de renume internațional (pentru a-i antrena). În rest, antrenamentul a avut loc conform unei expresii preluate de la CDC, Atlanta, GA „learning by doing”. Presiunea era pe toți, dar cea mai mare era pe angajator. Acesta își asumase răspunderea că va reuși să o scoată la capăt cu o echipă „de copii”, într-o situație în care aproape nimeni nu îi dădea vreo șansă de reușită. Multă muncă, foarte mult stres, inimaginabil de mult stres.
    Cel care istorisește mi-a povestit că, într-o seară, respectivul coleg i-a cerut să îl primească într-un soi de audiență. A fost primit. În ciuda faptelor prezentate mai sus și a multor altora care nu au fost enumerate, i-a spus angajatorului, cu obidă, cu reproș: „Nu ați vrut să mă ajutați niciodată”, colegul mai mare rămânând pentru o vreme fără reacție. Diferența dintre realitate și imaginarul din reproș era atât de mare, încât a rămas fără cuvinte. A încercat să poarte o discuție rezonabilă – fără succes. Doar că, în continuare, s-a purtat cu acel coleg ca și înainte, colegial, sprijinindu-l în dezvoltarea sa. Atunci când acel coleg i-a cerut sfatul privind specialitatea pe care să o urmeze, desigur că a dat sfatul potrivit. Însă colegul nu a fost de acord. În mod absurd a cerut ceva nepotrivit și, desigur, ajutor ca să își atingă scopul. La momentul la care ajutorul se putea acorda, s-a și acordat (de același angajator), fără tobe, fără tam-tam, fără acțiuni demonstrative, iar colegul a început pregătirea în respectiva specialitate, într-un regim care ar putea fi considerat mai aproape de „șontîc–șontîc”, după cum era, de altfel, de așteptat. Venindu-și în fire, după o vreme (timp în care a mai primit de multe ori sprijin de la angajatorul său), a ajuns să ceară transferul de la specialitatea 1 la specialitatea 2, respectiv cea care i se potrivea și îi fusese recomandată anterior, în ciuda unui refuz categoric.
    Au mai fost și multe alte peripeții, dintre care ar putea fi amintite cel puțin trei. Pentru că șeful echipei respective nu avea cum să acopere în amănunțime toate problemele, era nevoit să se bazeze pe colegi. În două situații, din cauza mai tânărului coleg, a și pățit-o. Mai precis, în una dintre situații a pățit-o de-a dreptul, fiind acționat în justiție și pierzând un proces cu reverberații pecuniare. În a doua, riscurile au fost foarte mari și ar merita discutate într-o altă rubrică, ce ar putea purta numele generic: „de ce nu merg bine lucrurile în sistemul sanitar din România”. Din cele povestite am înțeles că angajatorul s-a comportat așa cum trebuie să se comporte conducătorii, fără să-i învinovățească pe cei din subordine, fără a încerca să se disculpe (chiar și atunci când sunt puși în situația de a semna acte fără a avea timpul necesar să le examineze în profunzime; în cazul de față, bazându-se pe explicațiile date cu patos de colegul mai mic, care „garanta” pentru veridicitatea și corectitudinea afirmațiilor sale). Între alte exemple ar putea fi și recomandarea, necolegială, către angajator, de a primi în echipă pe cineva care, atât nepregătit, cât și de prea puțină bună credință și dorință de muncă, doar a consumat din timpul celui care a încercat să îl integreze în echipă. Activitățile în contra-echipă sunt, din păcate, atât de frecvente!
    Nu trebuie uitat că mi s-a povestit și că respectivul coleg era unul nu doar inteligent, ci și muncitor, de multe ori foarte serios. Pe parcursul anilor s-a dezvoltat și a devenit tot mai bun în domeniul său de activitate. În câteva situații a ajutat angajatorul în activități care țineau mai mult de sprijin reciproc și colegialitate, nu de „fișa postului”. Părea, de altfel, că în acea zonă a țării există o adevărată echipă, greu de distrus. Doar că... echipa s-a destrămat. Însă, în cursul pregătirii în rezidențiat, colegul mai tânăr a mai avut nevoie de angajatorul său în diverse momente, ajutor pe care l-a și primit. În acea perioadă însă, răspunsul la unele rugăminți de colaborare venite din partea fostului angajator au fost tratate fie cu refuz politicos, fie printr-un răspuns pozitiv urmat de rezultate „zero”. Timpul a trecut, fostul coleg s-a angrenat în proiecte, a început să aibă rezultate, dar încet-încet a dispărut complet. Nici mesajul ce se putea da o dată pe an pentru „la mulți ani” nu i-a mai intrat în preocupări. Însă „întâmplarea” a făcut ca pentru două–trei proiecte să apară din nou legături cu fostul angajator (sau să fi fost obligatoriu să existe aceste legături). Legături pe care le-a evitat cu șiretenie, apelând la certitudinea că fostul angajator va fi suficient de „de treabă” și nu va penaliza comportamentul necolegial și incorect.
    Motivul redactării acestor rânduri a fost însă unul recent. Mi s-a povestit că relativ curând fostul „coleg” al fostului „angajator” a revenit de pe undeva, în țară, pentru a participa la un examen, care avea loc chiar în incinta unde își desfășoară activitatea angajatorul. În același stil neonest și necolegial, colegul mai mare a aflat informația „de pe surse”, nu direct. Ca atare, cunoscându-mă și știind că am o contribuție la această rubrică, mi-a povestit cu mâhnire aceste și mult mai multe alte întâmplări.
    Mi-aș dori să am timp să încep o rubrică cu titlul menționat mai sus, privind sistemul sanitar, situațiile având legături strânse cu lipsa de colegialitate, exemplele fiind nenumărate și nenumărabile. Pentru moment însă, am decis ca săptămâna viitoare să vorbesc despre recunoștință și colegialitate.