Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Cercetarea din practica clinică

Viața Medicală
Prof. dr. Peter MANU miercuri, 22 mai 2013

Cât de important este, pentru un clinician, să aibă şi activităţi de cercetare? Dar pentru un universitar? Cercetarea trebuie „rezervată“ cercetătorilor dedicaţi? (Dr. A. M.)

 

   Ziua de marţi, 1 iulie 1980, a început la 3 dimineaţa, când am pornit maşina pentru drumul dintre New York City şi Syracuse, 400 de kilometri de-a lungul fluviului Hudson şi apoi al râului Mohawk, înspre nord-vest. Cu o seară înainte, terminasem ultima gardă la spitalul în care fusesem intern şi rezident, iar în dimineaţa aceea mă îndreptam către Upstate Medical Center, State University of New York, pentru prima zi ca asistent universitar. Când am trecut podul George Washington peste Hudson, începuse să se lumineze şi am realizat că se închisese un ciclu din viaţă. Un ciclu care începuse în 1975, la Bucureşti, când m-am dus la rectoratul Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, pe strada Dionisie Lupu, să depun actele necesare înscrierii la un concurs pentru un post de asistent. Am aşteptat câteva ore în holul din faţa biroului în care lucrau trei secretare, dar înăuntru mi-au trebuit doar câteva minute să aflu că nu mă voi putea înscrie la concurs, pentru că nu eram membru al Partidului Comunist Român. Câteva săptămâni mai târziu, într-un birou alăturat, mi s-a respins, din acelaşi motiv, cererea de programare a susţinerii tezei de doctorat în ştiinţe medicale, la care lucrasem timp de patru ani. Într-un fel pe care l-am înţeles numai în aceea dimineaţă de iulie, în 1980, m-am simţit uşurat, nu revoltat, de aceste refuzuri. Eram încă pe treptele rectoratului când am luat hotărârea să plec din România. Cercul se închisese; obţinusem, la New York, ceea ce nu putusem obţine la Bucureşti.
   Maşina, un Ford Fairmont destul de nou, era plină. În portbagaj şi pe bancheta din spate se înghesuiau douăzeci şi ceva de cutii de carton, în care erau rezultatele cercetărilor mele din ultimii trei ani. Între ele, stinghere, şi două cărţi, tratatele de medicină internă Cecil şi Harrison. Rezultatele cercetărilor mele erau articole din reviste, copiate în biblioteca spitalului, în ora zilnică de citit pe care am avut-o în program de-a lungul rezidenţei. În următorii 20 de ani, colecţia a crescut considerabil. A apărut apoi posibilitatea accesării instantanee a articolelor prin internet şi n-am mai avut nevoie de sistemul complicat de fişe şi dosare, care făcuse viaţa amară secretarelor mele din acei ani.
   Cât de important este pentru un clinician să facă cercetare? La fel de important ca apa, ca aerul, ca dragostea pentru familie, ca respectul pentru bolnavi şi pentru boală. Pentru că, după mine, cercetarea nu înseamnă să faci ştiinţă, ci să poţi recunoaşte, în fiecare zi, că sunt întrebări cărora nu le cunoşti răspunsul; să le poţi formula inteligibil şi pragmatic; să ştii unde poţi găsi date şi opinii ale experţilor, care să te lămurească; să te întorci la bolnav şi să aplici ce ai învăţat. În fiecare zi, la fiecare bolnav, cercetarea începe prin a te întreba dacă ştii destul despre ce se întâmplă şi despre ce ar trebui să faci. În fiecare zi, vei pleca acasă mai împlinit, cu sentimentul că ai evoluat, dacă măcar uneia dintre aceste întrebări îi vei găsi răspunsul.
   Universitari sau nu, toţi trebuie să facem cercetare, dar numai unii dintre noi pot face ştiinţă. Pentru cei care vor să facă ştiinţă, procesul începe la fel: cu o întrebare, care duce la cercetare. Diferenţa este că rezultatul acestei cercetări – căutarea răspunsului în datele şi opiniile altora – nu satisface sau nu este disponibil. Ştiinţa se face pentru a răspunde întrebărilor care au rămas fără răspuns. Regulile academice din România impun tuturor universitarilor să facă ştiinţă, dar mulţi dintre ei nu au nici talent, nici tragere de inimă, nici timp pentru aşa ceva. Rezultatele sunt pe măsură; în „producţia“ de articole ştiinţifice valoroase raportate la numărul medicilor din învăţământul superior, România stă cel mai prost dintre toate ţările fostului lagăr comunist, cu excepţia Albaniei. Până la urmă însă, nu contează regulile, impuse cum sunt de oameni fără calităţi. Pentru clinicieni, cercetarea nu înseamnă să faci ştiinţă, ci să o practici.

 

 

Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC