Cât de
important este, pentru un clinician, să aibă şi activităţi de cercetare? Dar
pentru un universitar? Cercetarea trebuie „rezervată“ cercetătorilor dedicaţi? (Dr. A. M.)
Ziua de marţi, 1 iulie 1980, a început la 3
dimineaţa, când am pornit maşina pentru drumul dintre New York City şi
Syracuse, 400 de kilometri de-a lungul fluviului Hudson şi apoi al râului
Mohawk, înspre nord-vest. Cu o seară înainte, terminasem ultima gardă la
spitalul în care fusesem intern şi rezident, iar în dimineaţa aceea mă
îndreptam către Upstate Medical Center, State University of New York, pentru
prima zi ca asistent universitar. Când am trecut podul George Washington peste
Hudson, începuse să se lumineze şi am realizat că se închisese un ciclu din viaţă.
Un ciclu care începuse în 1975, la Bucureşti, când m-am dus la rectoratul
Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, pe strada Dionisie Lupu, să
depun actele necesare înscrierii la un concurs pentru un post de asistent. Am aşteptat
câteva ore în holul din faţa biroului în care lucrau trei secretare, dar înăuntru
mi-au trebuit doar câteva minute să aflu că nu mă voi putea înscrie la concurs,
pentru că nu eram membru al Partidului Comunist Român. Câteva săptămâni mai
târziu, într-un birou alăturat, mi s-a respins, din acelaşi motiv, cererea de
programare a susţinerii tezei de doctorat în ştiinţe medicale, la care lucrasem
timp de patru ani. Într-un fel pe care l-am înţeles numai în aceea dimineaţă de
iulie, în 1980, m-am simţit uşurat, nu revoltat, de aceste refuzuri. Eram încă
pe treptele rectoratului când am luat hotărârea să plec din România. Cercul se
închisese; obţinusem, la New York, ceea ce nu putusem obţine la Bucureşti.
Maşina, un Ford Fairmont destul de nou, era
plină. În portbagaj şi pe bancheta din spate se înghesuiau douăzeci şi ceva de
cutii de carton, în care erau rezultatele cercetărilor mele din ultimii trei
ani. Între ele, stinghere, şi două cărţi, tratatele de medicină internă Cecil şi
Harrison. Rezultatele cercetărilor mele erau articole din reviste, copiate în
biblioteca spitalului, în ora zilnică de citit pe care am avut-o în program
de-a lungul rezidenţei. În următorii 20 de ani, colecţia a crescut considerabil.
A apărut apoi posibilitatea accesării instantanee a articolelor prin internet şi
n-am mai avut nevoie de sistemul complicat de fişe şi dosare, care făcuse viaţa
amară secretarelor mele din acei ani.
Cât de important este pentru un clinician să
facă cercetare? La fel de important ca apa, ca aerul, ca dragostea pentru
familie, ca respectul pentru bolnavi şi pentru boală. Pentru că, după mine,
cercetarea nu înseamnă să faci ştiinţă, ci să poţi recunoaşte, în fiecare zi, că
sunt întrebări cărora nu le cunoşti răspunsul; să le poţi formula inteligibil şi
pragmatic; să ştii unde poţi găsi date şi opinii ale experţilor, care să te lămurească;
să te întorci la bolnav şi să aplici ce ai învăţat. În fiecare zi, la fiecare
bolnav, cercetarea începe prin a te întreba dacă ştii destul despre ce se
întâmplă şi despre ce ar trebui să faci. În fiecare zi, vei pleca acasă mai
împlinit, cu sentimentul că ai evoluat, dacă măcar uneia dintre aceste întrebări
îi vei găsi răspunsul.
Universitari sau nu, toţi trebuie să facem
cercetare, dar numai unii dintre noi pot face ştiinţă. Pentru cei care vor să
facă ştiinţă, procesul începe la fel: cu o întrebare, care duce la cercetare.
Diferenţa este că rezultatul acestei cercetări – căutarea răspunsului în datele
şi opiniile altora – nu satisface sau nu este disponibil. Ştiinţa se face
pentru a răspunde întrebărilor care au rămas fără răspuns. Regulile academice
din România impun tuturor universitarilor să facă ştiinţă, dar mulţi dintre ei
nu au nici talent, nici tragere de inimă, nici timp pentru aşa ceva.
Rezultatele sunt pe măsură; în „producţia“ de articole ştiinţifice valoroase
raportate la numărul medicilor din învăţământul superior, România stă cel mai
prost dintre toate ţările fostului lagăr comunist, cu excepţia Albaniei. Până
la urmă însă, nu contează regulile, impuse cum sunt de oameni fără calităţi.
Pentru clinicieni, cercetarea nu înseamnă să faci ştiinţă, ci să o practici.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de
sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
