George Newman nu face parte din clasa
medicilor celebri, ca Harrison, Osler sau Laennec, ale căror precepte sunt
cunoscute şi din când în când readuse în memoria medicilor tineri ca făcând
parte din patrimoniul universal al educaţiei medicale. Mai mult, el şi-a
început studiile medicale la Facultatea de Medicină din Edinburgh destul de
târziu, întrucât, fiind fiul unor quakeri britanici, a devenit misionar şi a
întreprins o serie de călătorii în afara Europei (a şi publicat o revistă
pentru acest curent religios creştin). De-a lungul întregii sale cariere
medicale însă, a încercat să fie cât mai aproape de pacient şi de problemele
acestuia, nu numai medicale, ci şi sociale. Faptul că acum mai bine de un
secol, în 1906, a publicat un studiu despre aspectele sociale responsabile de
mortalitatea infantilă dovedeşte în mod clar interesul său special pentru sănătatea
publică.
Citatul
alăturat a fost publicat de Newman în anul 1935, altfel spus cu cel puţin o jumătate
de secol înaintea erei în care comunicarea cu pacientul a devenit un punct
important în educaţia studentului în medicină şi a tânărului medic. De aceea e
de lăudat faptul că, într-o vreme în care medicina din Europa de Vest intrase
într-o perioadă de depersonalizare a profesiunii din cauza apariţiei specialităţilor
medicale de tot felul, au existat dascăli care au continuat să predice importanţa
legăturii dintre medic şi pacientul său.
A nu
se uita faptul că acum 100 de ani, celebra Asociaţie Medicală Americană (AMA)
includea în codul său etic preceptul după care „medicul e obligat să evite
orice tendinţă de a descuraja pacientul şi a-i deprima starea de spirit“ prin
dezvăluirea unei situaţii medicale fără scăpare. Întrucât în prezent pacientul
are dreptul să participe la procesul de stabilire a tratamentului, el trebuie să
fie perfect informat, pus la curent cu ultimele progrese făcute în domeniul
maladiei sale, în aşa fel încât să poată utiliza toate datele care i se pun la
dispoziţie pentru a participa în mod activ la acest proces.
Din
păcate, comunicarea cu pacientul, obligativitatea medicului de a conversa cu
bolnavul din faţa sa, de a-i transmite nu numai cele mai importante date legate
de maladia sa, ci şi alternativele terapeutice care îi stau la dispoziţie,
toate aceste aspecte ale profesiunii medicale cotidiene se lovesc azi de trei
mari probleme, care, în pofida contribuţiei lor la progresul medicinii,
reprezintă adevărate obstacole în calea comunicării medicului cu pacientul.
E
vorba, în primul rând, de lipsa de timp.
Medicul de azi funcţionează într-o atmosferă care seamănă mai mult cu aceea
dintr-o fabrică. Îngrijirea pacientului capătă o conotaţie de „producţie“,
tratamentul e aplicat în serie, totul se măsoară în eficienţă (nu a
tratamentului, ci a sistemului de lucru), cu utilizarea la maximum a timpului
pe care medicul îl petrece la locul său de muncă. Această realitate e din ce în
ce mai mult simţită în acele specialităţi în care tehnicile manuale formează
baza activităţii zilnice: sălile de operaţii, serviciile de radiologie,
policlinicile de gastroenterologie etc. În aceste domenii (şi nu numai), time is money. Administraţiile instituţiilor
medicale au „descoperit“ nu demult faptul că anumite activităţi diagnostice şi
terapeutice reprezintă importante surse financiare şi atunci se comportă ca
atare.
Al
doilea aspect dăunător e utilizarea
exagerată a calculatorului. Un studiu relativ recent, efectuat în Israel,
arăta că medicul de policlinică petrece o mai mare parte a timpului în faţa
calculatorului decât stând de vorbă cu pacientul. Cele câteva minute în care
acesta se află în cabinetul medicului se împart (inegal) între examenul clinic,
trecerea peste rezultatele de laborator, prescrierea (tot electronică!) a reţetelor
şi introducerea datelor în fişa electronică a pacientului. Şi atunci, te
întrebi: când mai are timp medicul pentru o discuţie detaliată cu pacientul său,
când mai poate găsi un mod eficient de a răspunde la cele patru întrebări
amintite de Newman?
În sfârşit, a treia
problemă e legată de fenomenul
supraspecializării la care asistăm în ultimele decenii. În multe ţări, numărul
specialităţilor şi al supraspecialităţilor medicale depăşeşte 50. Oare cum se
poate descurca un medic care şi-a petrecut întreaga sa viaţă profesională
ocupându-se de o singură maladie, în cazul unui pacient cu o semnificativă
comorbiditate a cărei rezolvare cere cunoştinţe pe cât de profunde pe atât de
largi? Soluţia acceptată azi e trimiterea pacientului la un alt specialist,
ceea ce în loc să rezolve deficienţa de cele mai multe ori o accentuează.
Departe de mine
gândul că medicina de azi trebuie practicată ca acum un secol, o vreme în care
medicul ştia tot ce se putea şti despre medicină şi ceea ce ştia era mult prea
puţin pentru a rezolva problemele pacientului său. Dar, în acelaşi timp,
actualii dascăli şi maeştri ar trebui să găsească o cale de mijloc – cunoştinţe
vaste în propria ta specialitate, dublate de o profundă înţelegere a
pacientului şi organismului său, care trebuie luat ca un tot. Din fericire, am
întâlnit nu o dată confraţi din altă specialitate care au dovedit cunoştinţe
largi şi interes pentru subiecte ce, teoretic, nu făceau parte din strictul lor
domeniu de expertiză. Până în ziua de azi nu pot uita două episoade legate de
activitatea mea de medic ATI. În urmă cu aproape 45 de ani am fost surprins de
faptul că un chirurg israelian fusese capabil să discute un caz de
hipopotasiemie; pentru mine, domeniul electroliţilor era rezervat unor foarte
puţine discipline medicale, iar chirurgia nu se număra printre ele. Câţiva ani
mai târziu, un psihiatru canadian, chemat în consult la patul unui pacient grav
internat în terapia intensivă, mi-a cerut să-i arăt rezultatele analizei
gazelor sanguine ale pacientului respectiv şi le-a discutat la un nivel de
invidiat. Se pare că se poate şi aşa!
George
Newman a fost de-a lungul carierei sale de medic un excelent educator. Le-a
cerut discipolilor săi să înţeleagă pacientul şi să se orienteze spre medicina
clinică. Preceptele sale ar trebui predate în orice facultate de medicină.
Poate în felul acesta vom înceta să căutăm cu lumânarea în fiecare instituţie
spitalicească acel medic erudit, rara
avis, care vede în pacient un organism în suferinţă şi nu un organ bolnav
care trebuie tratat.
Şi,
cum tot am scris de curând, la această rubrică, despre adversitatea
ultracunoscută a celebrului Bernard Shaw faţă de medicii britanici, nu putem
decât să credem că Shaw nu l-a cunoscut pe Newman, deşi cei doi au trăit în
aceeaşi perioadă şi în aceeaşi ţară; George Newman reprezintă opusul medicului
venal descris de Shaw în cartea sa „Dilema doctorului“.
„Un pacient are dreptul şi datoria să pună
medicului patru întrebări:
