Simptomul
cel mai grav al oricărei boli mintale nu e trecut în niciun set de criterii de
diagnostic. Nici în DSM V, nici în ICD 10. Poate pentru că e mult prea
complicat ca să-l poți caracteriza, deși e aparent ușor de recunoscut. Poate
pentru că nu i s-a găsit un pseudonim medical care să-l îmblânzească. Poate că
ne e frică să-l privim în față, pentru că, dacă îl privești, ori îl vindeci,
ori te molipsești de el. Cine își asumă riscul ăsta?
Simptomul
cel mai grav al oricărei boli mintale e singurătatea. Cu cât e mai gravă boala,
cu atât mai adâncă e singurătatea din jur. Dacă ai „doar” un atac de panică,
singurătatea e „doar” o fantasmă, printre altele. Singur în mijlocul câmpului,
singur în marea de oameni, singur în fața universului indiferent, cine știe ce
ți s-ar putea întâmpla? Dacă însă ai o psihoză cronică, activă, singurătatea e
un vast spațiu foarte real de jur împrejurul fiecărui aspect al vieții tale. Nu
e doar că propriile tale gânduri te părăsesc și se revoltă împotriva ta. Nu e
doar că numai tu auzi vocile care comentează tot ce faci, te insultă, îți
poruncesc să te omori. Sau să omori. E că întreaga lume, cea reală, nu cea
halucinată, se evaporă din jurul tău.
Nu
era mai bine nici înainte, când lumea reală nu se retrăgea, ci tu erai cel
trimis undeva în afara ei, la „azil”, la fabrica de uitare, în lumea paralelă,
în colonia de mai-rău-decât-pedeapsă, pentru că măcar pedeapsa presupune o
șansă de reabilitare. Acele vremuri barbare s-au terminat și suntem toți niște
oameni mai buni pentru că înțelegem și acceptăm boala mintală. La nivel
intelectual, că la nivel pragmatic ar fi prea mult să ni se ceară. E aparent
prea mult să ceri „sistemului” să găsească soluții pentru oameni în jurul
cărora clocotește singurătatea, chiar dacă ei sunt, prin natura bolii, incapabili
să pună chiar și întrebarea, darămite să găsească răspunsul. Din fericire,
vorbim acum despre „reabilitare”, dar ea rămâne un concept ideal și teoretic.
Singura lui parte practică e tratamentul, dar și pe ăla e șic să îl urâm, că te
face legumă, te face dependent, îți prăjește creierii, e un instrument de
opresiune, îngrașă baronii industriei farmaceutice. Asta deși, fără tratament,
un om cu psihoză are aceeași probabilitate de a se reabilita cu cea a unei
fracturi deschise de femur de a se repoziționa spontan. „Să fie reabilitare!”
declamăm, dar să fie la ei acolo, în spital, departe. Nu în comunitate.
Și
totuși, dacă tragedia absurdă de zilele trecute (cazul femeii ucise la metrou
de o altă femeie probabil psihotică, pentru referințele viitoare ale societății
amnezice) are un vinovat, el e îngrozitoarea absență a sprijinului din
comunitate pentru oamenii cu boli psihice. Singurătatea instituțională
strigătoare la cer din jurul lor. Avem spitale de psihiatrie („să fie acolo la
ei”, mult prea departe de comunitate). Avem medici de ambulatoriu, care, precum
autorul textului de față, când se confruntă cu cazurile oamenilor patologic de
singuri, se molipsesc imediat de singurătate, pentru că, în absența oricărei
pârghii sistemice de ajutor, simt că au mâinile mult prea scurte și privirea
prea prezbită ca să poată ajunge în lumea în care pacientul se întoarce când
iese din cabinet, și n-au ce să facă decât să stea de veghe noaptea singuri cuc
lângă telefonul mobil, singura magnifică invenție care îi ajută să-și facă
treaba și îi și expediază diligent către sindromul de burnout. Avem uneori
familii, să se descurce ele, e problema lor, „pe semnătură”, ce dacă se
molipsesc și familiile de atâta singurătate încât toată lumea se îmbolnăvește
ori de depresie cruntă, ori de nepăsare feroce?
Dar
nu avem pe nimeni și nimic care să se ocupe de urgențele psihiatrice. Când te
întâlnești cu una, ai mai multe șanse să îl ajuți pe pacient dacă îl iei în
brațe, și să fugi cu el la spitalul de psihiatrie din satul izolat de peste
două dealuri, decât dacă suni la 112. Urgențele sunt întotdeauna o problemă
comunitară, urgențele psihiatrice ar trebui să facă parte din frumosul vis al
psihiatriei comunitare. Pentru fiecare pacient internat (sau refuzat) de
spital, sunt zeci (poate sute) care nu reușesc să ajungă acolo. Primesc o
cantitate impresionantă de corespondență de la familii disperate, care nu știu
ce să facă cu frații, surorile, mamele și tații pe care Salvarea nu îi duce la
camera de gardă pentru că, în lumea lor halucinată, nu vor.
Dar
nu aveam pe nimeni și nimic care să se ocupe de cei care ies din spital, au
început un tratament, au șanse de reabilitare. Ei se întorc în aceeași
singurătate din care au plecat. „Sectoarele psihiatrice” menționate în legea
sănătății mintale au rămas fictive, centrele de sănătate mintală, care ar
trebui să coordoneze cazurile, să facă legătura între specialiști și, la
limită, să bată la ușa bolnavului de care nu se mai știe nimic, să îl întrebe
dacă e bine, dacă se îngrijește, ei bine, centrele astea nu au finanțe, oameni
și suport legislativ decât cât să fie niște ambulatorii.
Avem
în schimb o poliție subdotată, agresată fără rușine de șmecheri fără patologie
psihică, bântuită de coșmarul statului comunist milițienesc, nepregătită formal
pentru a interveni în situațiile complicate, cele fără infractori evidenți.
Poți doar să speri că dai peste vreun agent bătrân și cu bun simț, care a văzut
multe. Și o asistență socială cu propria ei singurătate, cea birocratică.
Poate
greșesc. Mă întâlnesc atât de rar cu acești oameni cu care ar trebui să lucrez
zilnic. Poate nu înțeleg ce anume ne desparte atât de descurajant. Între lipsa
noastră de putință și comunicare, vidul legislativ, vidul structural, omul cu
boală psihică e singur.
