Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Cel mai bun dascăl e pacientul

Viața Medicală
Dr. Alexandra MIHAI vineri, 22 ianuarie 2016
Viața Medicală
Dr. Otilia REGUȘ-SESERMAN vineri, 22 ianuarie 2016
Viața Medicală
Stud. Cristina AMZA vineri, 22 ianuarie 2016
Încă împotmolit în formule vechi, ierarhic, rigid, sistemul (românesc) de învățământ medical este, de multe ori, o probă în sine. Le testează studenților voința, determinarea, vocația. Și, ca orice probă dură, poate să hrănească sau să doboare caractere. Îți dorești cu adevărat să fii medic? Mulți găsesc cu adevărat răspunsul la această întrebare abia când educația se mută din amfiteatrul Universității la patul bolnavului. În spital devine mai clar dacă merită. Și devine și mai clar că pacientul îți este cel mai bun profesor, dacă vrei cu adevărat să faci meseria asta. (A. N.)
 

 

Medicina se învață în spital

 

     „Astăzi mă vizitează tinerețea. Are puțin peste 20 de ani și totuși emană din ființa sa maturitate. E serioasă și curioasă, dar chipul trădează și timorare. Încredere, copilă! Mi s-a spus că trebuie să stăm de vorbă și am consimțit... Oare știe ce face?“
     „Iarăși am dungi la halat, of, sper să nu se observe! Stetoscopul există, tensiometru bifat, emoțiile nici să vreau nu le pot uita! Ce bătrân e, seamănă cu bunicul. «Ce faceți? Sper că vă simțiți mai bine astăzi. Vom sta de vorbă.» Nu, nu e bine. «Bună ziua! Sunt studenta doamnei doctor. Aș vrea să stăm de vorbă. »“
     Contactul cu pacienții reprezintă indiscutabil fundația învățământului medical. Nicio carte și niciun tratat nu poate substitui învățătura de la patul bolnavului, care devine pentru studenți,  al doilea dascăl, unul tăcut. În anul trei de studiu, mâncăm medicină pe pâine, materia se îndesește, iar volumul acesta mare de informații nu poate fi asimilat chiar așa, în forma lui brută. Aici intervine rolul educației clinice. Orele se desfășoară pentru prima dată și în spital, vedem pacienți și cunoaștem afecțiunile care îi aduc la doctor. Palpăm, auscultăm, creăm conexiuni de durată.
     La internare, pacientul e înștiințat asupra rolului său în transmiterea actului medical. Prin consimțământ informat, devine un pion important în ceea ce noi numim medicina adevărată, de spital. Prezența noastră în salon nu reprezintă  un element de noutate. Mulți sunt vârstnici și au boli vechi, cronice, astfel că prin fața ochilor le-au trecut multe, multe serii de studenți.
     Prieteni, rude, oameni cunoscuți în treacăt, toți îmi pun aceeași întrebare. „Îți place? Am auzit că e greu…“   Îmi creasem un obicei în a răspunde robotic: „Da, îmi place. Da, asta mă văd făcând toată viața... “. Nu contest răspunsurile astea automate, eram sinceră, însă afirmațiile mele deveneau parcă  neînsuflețite în primii ani de facultate. Lucrurile au intrat pe făgașul firesc abia când am pășit în spital. Am simțit dintr-o dată că e locul de care aparțin, că albul e culoarea meseriei mele. Puteam să examinez pacienți, să îi întreb unde îi doare. Toate astea au dat un rost muncii de până atunci. Fără oameni, medicina ar fi searbădă. În plus, doar așa poti realiza dacă ai o astfel de chemare.
     Dacă decizia mi-ar aparține, semiologia ar avea mai multe ore în programul orar. E singura disciplină (deocamdată) care ne apropie de pacient. Studiind semnele și simptomele cu care se prezintă, ne formăm o gândire logică și un algoritm de interpretare care mai târziu va ușura stabilirea unui diagnostic și, apoi, a prognosticului și a tratamentului. A identifica întocmaiboala de care suferă cineva  nu e o joacă de copii. E o responsabilitate imensă. Gândiți-vă ce înseamnă un diagnostic greșit înainte de o procedură chirurgicală. O catastrofă!
     „O, nu! Sunt primul pacient pe care acești  zece tineri îl văd!“ La început, așa stau lucrurile. Sunt speriați. În timp, oamenii înțeleg care ne e rolul acolo, iar atitudinea, în ansamblu, e pozitivă. Pe de o parte, vor să ajute. Dialogurile purtate ne îmbunătățesc  și tehnica anamnestică. Pe de altă parte, se bucură să stea de vorbă cu cineva. Doctorii sunt mult prea ocupați, iar rudele sunt oriunde, numai aproape nu, în cazul multora. Orice fărâmă de atenție contează, iar pe a noastră o apreciază foarte mult.
     Majoritatea exprimă înțelegere, ba mai mult, în ochii multora suntem deja doctori. De mult ori s-a întâmplat să aflu informații neștiute de personalul medical, de la cei recent internați. Sunt și excepții: cazurile grave sau cei prea necăjiți  să mai poată sta de vorbă. Încă am vie în minte imaginea unui bătrânel care mergea prin salon, îngenuncheat de vreme. A refuzat să vorbească. N-a vrut ori n-a putut. Regulamentul îmi dădea voie să insist (ba chiar asta se dorește), însă ceva m-a  împiedicat. Aceștia sunt pacienții care nu trăiesc. Ei doar există.  Și am înțeles.

 

Stud. Alexandra MIHAI, UMF „Carol Davila“ București

 

 

Prima manevră reușită

 

     Pe vremea când am decis să studiez medicina știam că nu o să-mi fie ușor să rămân tenace în decizia mea de a deveni medic. Știam că urma să intru într-un sistem nu tocmai pus la punct. Că o să fie nevoie de sacrificii pentru a-mi atinge țelul și că de multe ori o să trebuiască să accept lucruri pe care în mod normal nu le-aș fi acceptat. Eram pregătită să trec prin momente descurajatoare, dar nu știam exact la ce să mă aștept. Le-am identificat apoi, în timpul facultății, ca momente înjositoare, în care mi s-a spus că nu sunt bună de nimic, în care mi s-a interzis să pun întrebări științifice (pentru că studenții doar trebuie să tacă și să asculte), sau în care am fost ironizată când am îndrăznit să pun întrebări valide. Am trecut și prin momente în care asistentele mi-au reproșat că nu știu să pun o branulă în primul an de facultate sau că nu știu să realizez pe loc o diluție de substanță.
     De la bun început, din prima zi de facultate, unii profesori ne-au asigurat că fac sacrificii enorme pentru a ne explica lucruri pe care noi nu o să le putem înțelege niciodată. Aceasta este atmosfera generală care te lovește din plin la începutul facultății, dar cu care trebuie să te obișnuiești repede, și pentru următorii șase ani.
     În anii preclinici, și uneori și mai târziu, dacă pui întrebări, ți se răspunde de obicei evaziv și ți se spune să cauți în cărți și atlase. Puțini sunt cei care te lasă să întrebi, dar și mai puțini sunt cei care răspund la întrebările tale. Apoi, la primele examene importante, unii profesori îți induc senzația că treci examenul din mila lor, deși ești bine pus la punct cu materia, iar tu știi asta, pentru că ai răspuns corect la toate întrebările.
     Mai apoi, în anii clinici, te contopești din ce în ce mai mult cu adevăratul sistem medical și poți observa îndeaproape cum trebuie să îți formezi viitoarea conduită și cum îți vei gestiona problemele intraspitalicești. Exemplele sunt rareori pozitive, dar știi deja asta dacă ți-ai petrecut ceva timp prin spitale ca pacient. Medicii se grăbesc, pentru că sunt prea puțini și au în grijă prea mulți pacienți. Sunt obosiți, prost dispuși și încruntați. Aceste atribute se reflectă, din păcate, în comportamentul lor cu pacienții, dar și cu alți colegi. Asistentele sunt în general plictisite, descurajate și ele de volumul mare de muncă pe care nu îl mai pot satisface. Astfel, pe linie descendentă, oalele se sparg în capul pacientului, stresat și el, și neajuns la spital din plăcere. Pacientul pare a fi vinovat de toate, doar pentru că există. Ca student la medicină, nu poți să nu te întrebi dacă și tu o să te lași copleșit de stres și o să-ți descarci nemulțumirile profesionale pe cei bolnavi, în loc să încerci să le ușurezi starea. Și odată cu această întrebare, nu-ți rămâne decât a-ți reanaliza opțiunile și motivația profesională.
      Din perspectiva cuiva care a luat contact recent cu substraturile sistemului medical, domeniul pare unul în care s-au pierdut premisele activității medicale. Ca student la medicină, poate că aceste nedreptăți, la care ești martor în timpul facultății, nu te afectează suficient de mult încât să te întrebi dacă ești în stare să îți desfășori activitatea profesională într-un astfel de domeniu. Însă toate acestea cumulate cu factorul colegial s-ar putea să o facă. Studenții la medicină nu sunt foarte prietenoși. Își împart cu greu cursuri, informații și gesturi colegiale și uneori nu ezită să-și sape aproapele dacă au ocazia. Desigur, concurența este foarte mare, dar asta nu justifică anumite comportamente și atitudini ostile pe care studenții la medicină le dobândesc în timpul facultății și de care nu se pot debarasa atunci când o termină.
     După ce am analizat toate acestea, mi-am pus și eu întrebarea capitală: oare chiar pot să fac medicină? Examene mai dădusem, căci nu eram la prima facultate. Știam ce înseamnă să stai până la ora trei noaptea să faci scheme și rezumate, să cauți o informație în cinci sau șase surse până o găsești explicată cum trebuie. Știam ce înseamnă să aștepți un rezultat cu sufletul la gură, așa că de examenele teoretice mi-a fost mai puțin frică. Desigur, probele la anatomie sau biochimie m-au făcut să retrăiesc emoția primului examen, nu doar pentru că medicina era un domeniu nou în care nu știam cum mă voi adapta, ci și din prisma exigențelor profesorilor. Au urmat în anii ulteriori examene mai ușoare, pentru că aveam cu toții noțiunile de bază care ne ajutau să înțelegem mai ușor ceea ce învățam.
      Însă examenul care m-a făcut să înțeleg ce înseamnă cu adevărat să fii medic a fost cel în fața pacientului. Primul examen practic a avut o greutate foarte mare asupra deciziei mele de a termina studiile medicale. În fața pacientului am realizat că medicina nu este doar teorie, stres și obligație. La prima anamneză, am realizat că medicina este mai mult decât teoria și practica dimpreună, pentru că include și empatia. Am înțeles atunci cât de important este să determin pacientul să vrea să vorbească despre el, și să discern informațiile pe care le extrag prin dialog. Apoi, la primul examen fizic, mi-am dat seama că medicina este un domeniu în care nu mă voi plictisi niciodată. Pentru că organismul uman este un izvor de informații pe care trebuie doar să învăț a le extrage și folosi. La primul diagnostic pus corect, am știut că pot face medicină, iar la prima manevră reușită am știut că asta vreau să fac pentru tot restul vieții.
       Așa că am ales să las deoparte părțile negative ale sistemului, deși ele nu pot fi ignorate, și am decis ca defectele sistemului și lipsa de amabilitate a celor cu care o să lucrez să nu-mi ia dreptul de a-mi urma pasiunea.

 

Stud. Otilia RADU, UMF „Carol Davila“ București

 

„Acel“ caz

 

     Se spune că fiecare medic întâlnește (cel puțin) un pacient care îl marchează, care definește pentru totdeauna felul în care se raportează la meseria sa. Eu nu sunt încă medic, dar cred că am întâlnit deja acel pacient în practică. A ajuns în clinica de chirurgie în care mă aflam aproape lipsit de orice speranță, în stadiul avansat al unei boli maligne. Medicii au făcut imposibilul posibil și i-au redat speranța pierdută. Și, probabil, ani de viață.
     A fost un caz spectaculos și l-am prezentat de câte ori am avut ocazia. L-am rugat să-mi povestească în cel mai mic detaliu istoricul bolii sale. Mi-a spus cum a reacționat în fiecare situație, cum l-a afectat emoțional fiecare stadiu al bolii, fiecare tip de tratament, fiecare veste primită de la medici. M-am împrietenit cu el și familia lui, ne-am vizitat și am sărbătorit împreună fiecare rezultat bun din urmărirea postoperatorie. E psihoterapeut și poate că așa s-a creat o legătură specială, poate admirația mea față de profesia lui m-a făcut mai deschisă spre a-l înțelege. Nu știu sigur. Dar știu că mi-a schimbat atitudinea față de orice pacient pe care l-am întâlnit apoi.
     M-a făcut să realizez cât timp trecuse de când nu am mai privit profund un alt pacient, de când nu m-am mai gândit la cum suportă el șocul bolii și al tratamentului de atâtea ori radical. M-a făcut să mă gândesc la impactul bolii asupra familiei pacientului și la cât de mult înseamnă comunicarea dintre medic, pacient și aparținători. Am înțeles câte întrebări rămase fără răspuns aveau acești oameni și cât de confuzi erau neînțelegând cu adevărat ce se întâmplă, deșii unii aveau cunoștințe medicale.
     E adevărat, tot în practică înțelesesem că medicina are o regulă nescrisă pe care cei mai mulți o aplică: aceea de a nu empatiza cu adevărat cu pacientul. Sigur, ne arătăm preocupați în interacțiunile față în față, dar în secunda în care nu mai suntem lângă el, dispare din gândurile noastre. Pentru a nu ne influența atitudinea terapeutică. În mintea noastră rămâne strict boala. Când gândești la rece un caz, rezultatele tind să fie mai bune decât dacă ești implicat emoțional. Acel pacient care marchează cariera unui medic este o excepție.
     Mulți doctori își impun din primii ani de practică să nu empatizeze cu pacienții, dorind să se ferească de exagerarea conduitei terapeutice, dar și protejându-se pe ei înșiși. Dezavantajul e însă că această alegere duce și la atitudinea rece, aproape ignorantă, pe care oamenii o descriu când vorbesc despre medici.
     Dacă am investi mai mult timp și mai multă energie în a răspunde întrebărilor pacienților și familiilor lor, i-am putea educa cu privire la sănătatea lor și le-am putea crește complianța la tratament. Dar mai ales am putea minimiza stresul resimțit de ei și i-am ajuta să își canalizeze energia spre acțiuni care ar facilita vindecarea.

 

Stud. Cristina AMZA, UMF „Carol Davila“ București

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.