Dezastru, șoc, groază, halucinant, incredibil. Acestea sunt
cuvintele cu care ne întâlnim zilnic pe canalele de știri. Acest mod alarmist
de exprimare, pe care nu-mi amintesc să îl fi întâlnit la bunicii mei, care au
trecut totuși prin două războaie mondiale, se prelinge insidios și inevitabil
în noi, modulându-ne gândirea, exprimarea și comportamentul. La bolnavi, acest
mod de a percepe realitatea este și mai pregnant. Nu este de mirare că într-un
studiu multicentric transcultural (mai corect spus, „cross-cultural“) la care
am participat, românii cu intestin iritabil aveau cele mai mari scoruri de
catastrofare, tot atât de mult cât chinezii, dar mai puțin decât americanii din
SUA, mexicanii, italienii, iranienii, indienii (Gerson et al.,
Neurogastroenterol Motil 2015). Un studiu comparativ privind pacienți cu
intestin iritabil din Cluj și din sudul Italiei confirmă faptul că românii stau
mai prost nu doar la catastrofare, ci și la alți factori psihosociali. Suntem
nefericiți, anxioși, fobici, agresivi, pesimiști.
Așa se explică de ce principiul „cu cât mai rău, cu atât mai
bine“ este împărtășit nu doar de românii adaptați continuu la condițiile
vitrege de viață, ci și de români din diaspora sau repatriați, care se simt
îndreptățiți să fie critici cu realitatea lăsată de bunăvoie în urmă. Un fel de
indignare combinată cu masochism ne definește modul de a percepe realitatea din
jur.
Aceste reflecții mi-au fost provocate de lectura unui articol
din „Viața medicală“ – „Dezastrul arhitectonic din clinicile universitare
clujene“, de prof. dr. Ion-Christian Chiricuță. Într-un text liric și indignat,
cu multe imagini inserate printr-o tactică sofistă, autorul deplânge situația
arhitectonică a clădirilor Spitalului Clinic Județean din Cluj-Napoca. Lucrez
de opt ani la acest spital, de care mă simt atașat, de aceea am fost interesat
de ceea ce scrie profesorul Chiricuță Jr. Pe lângă observații judicioase se
strecoară și afirmații nedrepte, ceea ce m-a determinat să îmi întrerup alte
activități spre a da o replică acestui articol.
Distinsul autor deplânge starea actuală a clădirilor și a
parcului dintre pavilioane, juxtapunând spre dovadă fotografii antebelice și
fotografii actuale. Apoi reproșează actualilor șefi de clinică neglijența și
nepăsarea care a condus la această stare. Nici eu nu sunt fericit cu starea
clădirilor și a sitului arhitectonic al clinicilor universitare, în prezent
Spitalul Clinic Județean de Urgență. Clădirile datează de pe vremea Imperiului
Austro-Ungar și seamănă mult cu clinicile de la Szeged (acestea au și avantajul
Tisei, care curge pe alături). Dar situl arhitectonic clujean, foarte bine
descris de Gheorghe Vais în cartea sa: „Arhitectura clinicilor universitare din
Cluj 1886–1903“ a fost mutilat nu acum, ci în anii ʼ90, odată cu construirea
unei unități de primire a urgențelor chiar în mijlocul sitului. Ceea ce ar fi
putut să devină un frumos parc pentru pacienți și studenți s-a transformat
într-un spațiu supraconcentrat de oameni și vehicule. A contrapune această
situație cu cea de acum o sută de ani, când nici nu prea existau mașini, este
neproductivă și reprezintă un sofism. În loc să se construiască demult promisul
spital de urgențe, s-a preferat cârpirea unei unități de primire a urgenței, așa
cum omul sărac, neputând să își cumpere o locuință mai mare, se mulțumește să
își închidă balconul cu geamlâc.
Spitalul nostru este printre cele mai mari din țară și multă
vreme a avut însemnate datorii. Fațadele lasă de dorit, ca și asfaltul dintre
pavilioane, dar interioarele sunt aproape peste tot renovate, prin diligența
șefilor de secție și a echipelor manageriale. Acuzația adresată lor, că „se
face puțin“ mi se pare de aceea nedreaptă.
Spitalul din Augsburg (oraș de dimensiunea Clujului): aici mașinile nu stau între clădiri, dar sunt și alte diferențe față de un spital pavilionar vechi de aproape 130 de ani
Dar cea mai injustă este descrierea amfiteatrului Clinicii Medicale
II (într-o superbă clădire art deco) ca o ruină, unde ar trebui pus din nou
portretul lui Ceaușescu. Predau în acel amfiteatru săptămânal și afirm că
imaginea prezentată de profesorul Chiricuță nu mai corespunde de mult.
Amfiteatrul a fost renovat cu peste doi ani în urmă. Autorul a scris emoțional,
dar fără să se mai documenteze. Această referire injustă la amfiteatrul
Medicalei II m-a decis de fapt să scriu aceste rânduri: nu e corect să
perpetuăm inexactitățile scrise de cei care „catastrofează“. Aș menționa că
între timp mediul universitar beneficiază de alte spații de învățământ moderne
și noi, amfiteatrul Medicalei II nemaifiind principalul amfiteatru al
Facultății de Medicină, ca pe vremea studenției mele și a profesorului
Chiricuță.
Problemele sesizate vor fi reglate doar odată cu mutarea
spitalului de urgență în altă clădire, prevăzută, ca în Occident, cu largi
spații de parcare.
Abonează-te la Viața Medicală!
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
