Este interesant când dai peste o aserţiune
precum cea din citatul alăturat, vechi de mai bine de 60 de ani, şi ajungi la
concluzia că o sumedenie de fapte astăzi recunoscute ca autentice, corecte
ştiinţific, au fost odinioară puse sub semnul întrebării dacă nu direct
repudiate. Mi-am amintit această frază când, răsfoind paginile jurnalului meu
personal (între timp publicat de Editura Hasefer sub titlul „Jurnalul unui
paşnic războinic“), am găsit o însemnare datată 1974, care consemna hotărârea
mea de a renunţa la fumat cu condiţia ca efectele sale nocive să fie dovedite
într-o formă care să nu lase loc semnelor de întrebare. De atunci au trecut
zeci de ani, iar efectul negativ, distrugător al fumatului a fost dovedit
într-o manieră definitivă.
Pe vremea când conduceam clinica de terapie
intensivă a Centrului Medical Soroka din Beer Şeva, erau zile în care mai mult
de jumătate din totalul paturilor erau ocupate de pacienţi suferind de maladii
acute ca urmare a tabagismului exagerat: insuficienţe coronariene, neoplasme
pulmonare după pneumectomii sau lobectomii, insuficienţe respiratorii
obstructive cronice etc. Filozofii susţin că, dintre toate viciile umane, cel
cu justificarea cea mai redusă e tabagismul: senzaţia de confort temporar se
diluează şi devine nesemnificativă în faţa tragediilor produse de fumatul
exagerat. Cu alte cuvinte, ceea ce americanii numesc balanţa risc/beneficiu e
înclinată fără drept de apel în direcţia efectelor nefaste ale acestui obicei
devenit, pentru sute de milioane de indivizi de pe întreg mapamondul, viciu şi
dependenţă.
Tendinţa de copiere, evidentă în cazul
fumatului, face ca el să fie greu de combătut. Statisticile israeliene arată că
tinerii care nu au fumat până la vârsta de 19 ani au toate şansele de a se
menţine departe de acest nefast obicei. Explicaţia e influenţa pe care o are
mediul, situaţia din orice cazarmă sau bază militară, în care tinerii (în
Israel şi tinerele) petrec împreună cea mai mare parte a zilei, iar activitatea
zilnică presupune un grad înalt de tensiune, care poate fi (cel puţin teoretic)
diminuată prin aprinderea unei ţigări. Fumatul, în aceste condiţii, devine un
obicei colectiv, iar cel care reuşeşte să se opună tendinţei de a se asocia
grupului poate fi cu uşurinţă considerat asocial.
Nu trebuie uitat nici faptul că, în spatele
viciului tabagic, se află o imensă industrie, extrem de rentabilă şi profitabilă,
care, în pofida interdicţiei de publicitate, face totul pentru ca obiceiul să
nu dispară. Ea încurajează, de cele mai multe ori discret, studii mai mult sau
mai puţin superficiale, care încearcă să justifice fumatul prin evidenţierea
unor efecte pozitive. Iată o listă parţială a elementelor „favorabile“ ale
tabagismului cronic, aşa cum apar ele în diverse publicaţii de ştiinţă
popularizată: fumătorii ajung mai rar la intervenţiile de înlocuire a
articulaţiei genunchiului, vor fi afectaţi mai rar de boala Parkinson, reuşesc
cu mai mult succes să se opună obezităţii, răspund mai bine la terapia
anticoagulantă în cazul insuficienţei coronariene. În schimb, încercarea de a
găsi date precise despre aşa-zisele avantaje ale fumatului au dat greş. Am urmărit
ultimele 150 de articole publicate în 2014 despre efectele fumatului şi n-am
găsit nici măcar unul care să se refere la vreun avantaj legat de tabagism.
În ceea ce priveşte dezavantajele, lucrurile
sunt clare. Scăderea nivelului calităţii vieţii şi creşterea riscului de
depresie sunt legate direct de fumat. Încetarea fumatului duce la rezultate
contrare. Scăderea calităţii vieţii e direct proporţională cu numărul de ţigări
fumate zilnic. Şi fumatul pasiv produce aceleaşi efecte asupra calităţii vieţii.
Aceste rezultate sunt valabile pentru orice grup de populaţie şi pentru orice
situaţie socioeconomică.
Nu sunt psiholog şi nu mă voi încumeta să
analizez motivele pentru care pături largi ale societăţii apelează la acest
obicei, care – spre deosebire de părerea exprimată de Hueper – este fără dubiu
direct responsabil pentru un întreg şir de maladii afectând mai toate organele
vitale. Voi aminti aici doar cifrele publicate relativ recent de Organizaţia
mondială a sănătăţii, care indică tabagismul ca factorul etiologic a 100 de
milioane de decese de-a lungul secolului trecut.
Obiceiul aprinderii unei ţigări se asociază
cu multiple momente din viaţa individului, unele legate de simplele plăceri ale
vieţii (o discuţie interesantă, un pahar de vin), altele de situaţii stresante
(o boală gravă a unui membru al familiei, un accident de circulaţie, primirea
unei ştiri proaste). De aceea, campania de suprimare a tabagismului trebuie să
aibă ca scop întreruperea legăturii dintre gestul aprinderii ţigării şi acel
moment special ce poate face parte din rutina zilnică. Şi aceasta pentru că
multiple studii arată că, pe cât de uşor e să dobândeşti acest obicei, pe atât
de greu e să te dezbari de el. Cu alte cuvinte, succesul unei campanii
antitabagice ar trebui să se bazeze pe convingerea individului de a nu aprinde
prima ţigară şi poate mai puţin pe încercarea de a-l convinge să întrerupă
fumatul. Această campanie ar trebui să aibă ca ţintă în primul rând noua
generaţie, cea a elevilor de liceu aflaţi în faţa tentaţiei primei ţigări.
Rezultatul unei astfel de campanii de prevenire a fumatului nu este a priori
asigurat. Eşecul face parte din realitatea de zi cu zi. Dar acest lucru ar
trebui doar să augmenteze interesul societăţii pentru curmarea obiceiului.
Două argumente, printre multe altele, pot
întări şansele de reuşită. Tânărului pregătit sufleteşte să-şi aprindă prima
ţigară trebuie să i se amintească faptul că tabagismul produce diminuarea
potenţei sexuale la bărbat. Iar pentru cei care deja se află în lumea fumătorilor,
e bine de ştiut că, în Anglia, un pacient fumător candidat la pontaj coronarian
nu va ajunge pe masa de operaţie decât dacă va dovedi că a încetat să fumeze.
După cum se vede, societatea recurge uneori
la măsuri drastice pentru a convinge individul de efectele nefaste ale unui
obicei ce ar trebui suprimat. Societatea de azi ar trebui să-şi îndrepte
resursele materiale spre vindecarea unor boli a căror prevenire este imposibilă
şi nu spre rezolvarea unor probleme medicale de care e vinovat însuşi
individul. Din păcate, suntem încă departe de această soluţie, dar optimismul
incurabil îmi spune că acest moment nu va întârzia prea mult.
„Chiar în cazul în care fumatul poate fi
implicat în producerea cancerului pulmonar, rolul său pare de-a dreptul minor.“ (Wilhelm C. Hueper,
National Cancer Institute, 1954) |