Ideea că practica medicală ar putea fi intrinsec frumoasă are
ceva respingător. Desigur, satisfacțiile profesionale sunt frumoase pentru
medic, dar cu toții știm că meseria noastră e departe de a fi o continuă
satisfacție și mai aproape de a fi cel mai intim contact cu suferința și boala
pe care un om îl poate avea fără să fie el însuși cel bolnav. Poate că din
suferință se poate naște frumusețe, iar boala însăși are valoare simbolică, dar
niciuna nu poate fi frumoasă în sine, nici măcar atunci când Marguerite Gautier
își codifică semiologic suferința folosind culoarea unei camelii, în romanul
lui Dumas fiul. E o dovadă a măreției și transcendenței naturii umane că putem,
rar dar memorabil, deriva lucruri minunate din cea mai atroce durere, dar doar
atunci când e propria noastră durere. Să vezi ceva frumos în suferința altuia
pare ceva cinic, dacă nu pervers.
Și cu toate astea, majoritatea medicilor își iubesc profesia, cu
toate defectele și riscurile ei cu tot. Uneori o urăsc, dar nu ar face-o dacă
nu ar iubi-o mai întâi. Nu e o meserie care să fie făcută blazat și automat, ca
să ai un salariu și un loc călduț în societate, nici ca să faci bani mulți și
să mergi în dese vacanțe tropicale. Deși unii beneficiază de ele, de ce să fim
ipocriți: într-un reportaj recent din The New Yorker, despre cazul
notoriu în care doi neurochirurgi au infectat, în scop terapeutic, creierele
unor pacienți cu glioblastom în fază terminală, reporterul nu ratează ocazia să
menționeze câte Maserati-uri avea unul dintre medici (patru, dacă vă întrebați).
Dar atât blazarea, cât și carierismul sunt instanțe patologice ale unei
practici medicale deviate de la calea normală. Nu beneficiile secundare sunt
cele care ne determină să continuăm în ciuda uzurii și dezavantajelor, ci ceva
din pasiunea artistului pentru opera lui. Și cuvântul pe care mai toți l-am
alege ca să descriem ceea ce facem este „frumos“. Percepem frumusețe în
procesul nostru diagnostic: unele cazuri sunt „frumoase“ prin complexitatea sau
particularitatea lor. Exact ca pentru poeții francezi simboliști, opusul
frumosului în acest caz nu este urâtul, ci banalul. Avem zilnic cazuri banale,
mereu asemănătoare, și, din când în când, câte un caz frumos!
Ar trebui să vedem în această contradicție o problemă etică? Și
dacă da, ar trebui să ne modificăm comportamentul, ca să o rezolvăm? Ar trebui
să devenim dezgustați de ceea ce vedem zilnic la cabinet, în salon, în sala de
operație? Ar trebui să recunoaștem că suferim de un soi de psihopatie care nu
doar că ne imunizează la suferință, ci ne și face să extragem din ea un
principiu hedonic?
În absența succeselor fulminante pe care le au, de exemplu,
chirurgii cardiovasculari, una dintre marile satisfacții ale profesiei de
psihiatru este punctul de vedere privilegiat pe care îl avem asupra vieții
oamenilor: niciun caz nu e banal, și fiecare pacient are o poveste unică pe
care o parcurgem cu nesaț. Nu m-am gândit să mă simt în vreun fel vinovat
pentru asta până când Salman Rushdie nu ne-a numit, pe noi, doctorii, „voyeuri
legitimi“. Eram rezident în primul an când am citit romanul lui, „Rușinea“,
deci am început de foarte devreme să mă simt rușinat și deci să mă interoghez
deontologic asupra moralității frumuseții în medicină.
Mi-am adus aminte de toate astea citind memoriile lui Oliver
Sacks (On the Move-A Life), apărute la patru luni după depistarea
metastazelor care aveau să-l ucidă. Sacks, medicul scriitor, autor, printre
altele, al Omului care își confunda soția cu o pălărie, e el însuși în
centrul acestei probleme. De-a lungul timpului, criticii i-au reproșat periodic
ilustrarea cazurilor excepționale în cărțile sale. Un critic englez l-a botezat
„omul care și-a confundat pacienții cu o carieră literară“, altul i-a numit
cărțile „un circ intelectual“.
Deși nu e nimic senzaționalist în textele sale, ele sunt fără
îndoială foarte frumoase. Sacks însuși recunoaște că e problemă delicată. În On
the Move relatează un episod de la începutul carierei sale, când aspira să
devină cercetător și a organizat o expoziție fotografică cu imagini de microscopie
electronică ale degenerescenței axonale în diverse boli rare neurologice și
toxice. Ea a avut un succes important, oamenii putând admira „frumusețea
deosebită și aspectele interesante ale celor trei distrofii“ (p. 131 din
traducerea în română). E evident că expoziția a fost mai mult una artistică
decât una științifică, dar trebuie cele două laturi să fie neapărat separate
complet? Nu pot oare coexista?
Tudor Vianu își începe Estetica stipulând două categorii
de frumos, atât de deosebite încât ar trebui să folosim cuvinte diferite pentru
ele. Mai întâi e frumosul inspirat de natură, cel al unei zile însorite, al
munților și al mării, al râsetului unui copil. El este automat și intrinsec, ne
bucurăm de el fără efort, e în genele noastre. Există însă și frumusețe
artificială, frumusețea unei opere de artă, și doar cu acest gen de frumusețe
se ocupă critica și estetica. Cred că în această dihotomie se află rezolvarea
dilemei noastre etice.
Oliver Sacks (1933–2015) Foto: Jurgen Frank/Corbis
Nu există frumusețe naturală în boală. Există, cel mult, urâțenie
naturală, rău și suferință. Însă felul în care ne apropiem de boală poate
conține frumsețe estetică. Rolul unei opere de artă este, în cele din urmă,
transcendența. Trăirea unui om, în intimitatea ei cea mai profundă, e transmisă
mai departe altor oameni, la capătul unui lung efort intelectual, dar cu toate
astea nemijlocit. În medicină, frumusețea îți permite să te apropii de ceea
ce altfel ar fi de neatins. E o platoșă la adăpostul căreia te poți
înconjura de boală și de moarte, fără să te îmbolnăvești tu însuți, dar
continuând să simți. Precum în literatură sau în muzică, frumusețea în medicină
în același timp ascunde și revelează, protejează și expune.
În continuare nu știu dacă este morală, dar știu că e
necesară. Precum restul omenirii, nici medicii nu pot trăi cu adevărat fără
frumusețe în viața lor. Iar viața lor este medicina.
Abonează-te la Viața Medicală!
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
