Problema plăţilor
informale s-a pus prima oară în mod oficial, adică scris şi difuzat, în
raportul „O Românie Sănătoasă“, editat în 1993 de Ritchard Brazil (King’s Fund
College, Londra, Marea Britanie) şi Nick Nicholson (Nuffield Institute of
Health, Leeds, Marea Britanie) în cadrul unui program al Băncii Mondiale. Aşa
cum observa Vlad Mixich, într-un articol din numărul precedent al „Vieţii
medicale“, pentru diminuarea acestei practici este necesară creşterea
salariilor/veniturilor medicilor (tuturor). Raportul din 1993 propunea creşterea
salariilor medicilor de trei ori sau de patru ori salariul mediu pe economie.
Încă din 1991, când s-au făcut primele analize ale raportorilor, a fost evidentă
legătura dintre salarizarea medicilor şi nivelul economiei. Este vorba despre
raportul dintre salariile medicilor din Europa şi economiile ţărilor
respective.
Acest enunţ, cum că
salariile medicilor trebuie să fie de trei-patru ori mai mari decât salariul
mediu pe economie, derivă din faptul că salariul medicilor, per ansamblu, era
la nivelul unui salariu mediu pe economie. În 1992, salariul mediu era în jur
de 20.000 de lei (aproximativ 70–75 de dolari). Astăzi, salariul mediu pe
economie este 2.300 de lei brut, aproximativ 690 de dolari (vezi datele
Institutului Naţional de Statistică), după impozitare ajungând la aproximativ
1.700 de lei. Salariile medii ale medicilor specialişti şi primari sunt în jur
de 1.700 de lei salariul tarifar, 3.400 de lei cu sporuri şi gărzi şi în jur de
3.000 de lei net lunar. Adică maximum 1,7 salarii medii pe economie.
Aceste date arată că,
deşi salariile/veniturile medicilor au crescut în termeni reali (raportat la
dolar) de 10 ori, ele au rămas totuşi la nivelul de un salariu, maxim două
salarii medii pe economie. Aceasta explică şi de ce fenomenul „plăţilor pe sub
masă“ nu a dispărut, ba chiar s-a amplificat (vezi ultimul sondaj SNSPA pe
această temă, realizat pentru Bucureşti în iunie 2013).
Problema salarizării
medicilor din Uniunea Europeană a făcut obiectul unui studiu specific, realizat
de Federaţia Europeană a Medicilor Salariaţi, care a afirmat că salariul unui
medic debutant trebuie să fie de la de două ori la de trei ori salariul mediu
pe economie, raportat la economia ţării unde practică. S-a specificat că două
salarii medii pe economie ar fi posibil de acordat în ţările cu economie mai
slabă, iar trei salarii medii pe economie, în ţările cu economie mai performantă.
Raportat la actuala
lege a salarizării unice am încercat o comparaţie cu salariile judecătorilor (şi
procurorilor). La anterioara lege a salarizării unice (din 1974!) acestea erau
similare. Astăzi, aceste salarii nu mai sunt asemănătoare. Un absolvent de facultate de medicină (şase
ani) ar trebui să aibă cu 25% mai mult în grilă decât un absolvent de facultate de drept (patru ani); în prezent, un
absolvent la medicină are 2,5 iar un absolvent de drept are 2,65. Pentru a
lucra într-o judecătorie, un absolvent de drept trebuie să facă un curs de un
an la Institutul de Magistratură; aceasta este ceva mai puţin decât a trece un
concurs precum rezidenţiatul şi a fi în primul an de rezidenţiat; de aceea, un
rezident de anul doi trebuie să aibă mai mult decât un judecător de judecătorie
cu doi-trei ani vechime, adică mai mult de 3,7–3,9 (cât are un judecător). Din
listingul pentru judecători, rezultă că a fi judecător de judecătorie conduce
la coeficienţi de la 3,7 la 6 (între 3 şi peste 20 de ani vechime). În toată
această perioadă, judecătorul de la judecătorie nu mai este obligat să dea
concursuri şi să treacă alte praguri profesionale, precum medicii. Trebuie doar
să absolve nişte cursuri. De aceea, apare evident că cel mai mic salariu pentru
un medic care nu prea a trecut alte examene (ceea ce nu este, de obicei, cazul)
trebuie să fie mai mare. De-a lungul anilor, medicii specialişti sunt obligaţi
la perfecţionare continuă, ceea ce nu este cazul judecătorilor şi procurorilor.
De aceea, creşterea coeficienţilor pentru medici trebuie să fie mai mare decât
pentru judecători; pentru judecători, este propusă creşterea cu 0,25 pentru
fiecare grad de vechime. Astfel, pentru medicul specialist creşterea coeficienţilor
trebuie să fie de 0,3.
Observăm că judecătorii
primesc salarii diferite dacă lucrează în locuri diferite; aceasta reflectă
probabil dificultatea muncii. În sănătate, nu există acest mod de a privi
lucrurile. Un caz este la fel de grav sau dificil chiar dacă este la sat sau în
cel mai mare spital universitar; de aceea, nu unitatea trebuie să fie cea care
diferenţiază între medici, ci pregătirea profesională. Ea este limitată acum la
a fi specialist sau primar. Poate ar trebui ca şi medicii cu doctorat să fie
diferenţiaţi de cei fără doctorat.
Numai după rezolvarea
salarizării medicilor la nivelul veniturilor adecvate dintr-o societate corect
organizată, se poate trece la alte mijloace şi acţiuni pentru blocarea
fenomenului „plăţilor pe sub masă“. De altfel, am scos în evidenţă de nenumărate
ori că fenomenul nu este unul „balcanic“, ci legat de introducerea sistemului
comunist în sănătate. El a apărut odată cu naţionalizarea spitalelor în 1948.
Pe vremea aceea, medicii nu aveau „ciubuc“ sau „şpagă“, ci „onorariu“. Printr-o
logică formală, numai după desfiinţarea comunismului în sănătate, pot dispărea
plăţile informale din sistem.
Numărul de medici
dintr-o ţară depinde de capacitatea ţării de a-i plăti precum o elită, cu cele
mai mari salarii/venituri dintre toate profesiile (vezi de exemplu, raportul
salarial între medici şi judecători în Marea Britanie şi Franţa, pentru a nu
vorbi despre venitul medicilor din SUA). De aceea, dacă o ţară nu are bani
pentru a-i plăti corect pe medici, va avea medici mai puţini. De aici rezultă că
proporţia de medici într-o ţară va creşte dacă va creşte şi salariul/venitul
medicului. Dar cum din 1991 până acum, salariul medicilor a crescut de numai
1,7 ori raportat la economia României, este de presupus că numărul medicilor
din România să fie de 1,7 ori mai mare.
În 1991, România avea
1,85 medici/1.000 de locuitori, fiind înregistraţi toţi medicii: stagiari,
specialişti, primari, secundari şi stomatologi. Ar trebui ca, acum, România să
aibă 1,85 x 1,7, adică 3,145 medici/1.000 de locuitori. Dar dacă adunăm toţi
medicii din ţară (toate specialităţile indiferent de nivelul profesional)
ajungem la 3,7 medici/1.000 de locuitori. Pare surprinzător, dar România are
acum mai mulţi medici decât îşi poate permite să plătească (vezi diferenţa de
la 3,7 la 3,1). În plus, România este cea mai mare producătoare de medici din
lume. De aceea, „textul“ cu „ne pleacă medicii“ nu are corespondent în situaţia
reală a numărului de medici din ţară. De altfel, strategia Ministerului Sănătăţii
postată în februarie 2014 exact asta scoate în evidenţă. Dacă ar exista atât de
puţini medici, cum se explică creşterea substanţială a numărului de internări
din ultimii zece ani, creştrea remarcabilă a contractelor CASJ/MB cu medicii de
familie (de la 10.000 la 12.000 în ultimii 15 ani) sau creşterea şi mai
remarcabilă a contractelor cu medicina de ambulatoriu/policlinici (vezi
rapoartele CNAS 2000–2012)?
