O propunere recentă, vizând reformarea
rezidenţiatului, prevede reapariţia unui trunchi comun, cu durata de doi ani,
diferenţierea pe specialităţi urmând a se face abia după această perioadă, care
aminteşte de stagiatura de altădată. Care ar fi beneficiile unei asemenea
schimbări? Dacă tot e vorba de schimbarea sistemului de accedere în specialitate,
care credeţi că ar fi procedura optimă? (Dr.
A. M.)
Nu ştiu
cine a făcut propunerea, dar sunt sigur că persoana nu a înţeles sau nu ştie
nimic despre ce înseamnă pregătirea postuniversitară a medicilor pentru
practica medicală modernă. Pentru că vorbim, probabil, de cineva cu o „funcţie“
în România, justificarea unei asemenea propuneri cinice este cât se poate de
limpede: trunchiul comun va asigura forţă de muncă ieftină spitalelor publice şi
va întârzia exodul medicilor care vor să iasă din România, pentru totdeauna,
după rezidenţiat.
Specializarea
a devenit obligatorie pentru toţi medicii. Îi includ aici, în primul rând, cu
admiraţie şi respect, pe medicii de familie, temelia oricărui sistem performant
al medicinii contemporane. Alături de medicina de familie sunt specialităţile
de bază – medicina de urgenţă, medicina internă, pediatria, chirurgia,
obstetrica-ginecologia, neurologia şi psihiatria. Aceste opt specialităţi sunt,
cognitiv şi practic, complet diferite, iar autonomia lor trebuie încurajată şi
respectată. Singurul fel în care se poate vorbi serios despre un trunchi comun
(sau an preliminar ori program de stagii complementare) este în interiorul fiecărei
specialităţi dintre acestea opt.
Diferenţele
dintre trunchiurile comune sunt substanţiale, dar există şi unele suprapuneri.
În general, anul preliminar trebuie împărţit în trei segmente de câte patru
luni fiecare. Pentru psihiatrie, sunt necesare stagii de medicină internă,
neurologie şi pediatrie. Pentru chirurgie, sunt necesare stagii de terapie
intensivă (critical care), medicină
de urgenţă şi medicină internă. Pentru medicina de urgenţă, rezidenţii trebuie
să facă stagii de chirurgie, medicină internă şi pediatrie. Pentru neurologie,
sunt obligatorii stagii de medicină internă, psihiatrie şi medicină de urgenţă.
Pentru obstetrică-ginecologie, şi-au dovedit din plin utilitatea stagiile de
chirurgie, medicină internă şi pediatrie. Viitorii internişti trebuie educaţi
în terapie intensivă, medicină de urgenţă şi psihiatrie. Acesta ar fi cadrul
general al trunchiului comun pentru fiecare specialitate. La nivel de detaliu,
putem spune că stagiul de pediatrie al viitorilor psihiatri trebuie concentrat
pe medicina adolescenţilor, iar cel al rezidenţilor de obstetrică-ginecologie
trebuie să fie împărţit între neonatologie şi medicina adolescentei. Trunchiul
comun nu trebuie neapărat să se desfăşoare continuu şi nici să fie circumscris
primului an de rezidenţă.
Din
cât am înţeles, în propunerea la care vă referiţi se stipulează că cei care nu
sunt admişi în rezidenţiat vor folosi experienţa din timpul stagiaturii pentru
a deveni medici de familie. Ideea mi se pare contrarie bunului simţ, atât din
punct de vedere educaţional, cât şi pentru că desemnează specialitatea ca fiind
cumva inferioară celorlalte. Pregătirea pentru medicina de familie trebuie să
fie specifică şi să includă stagii lungi în ambulatoriu, cu instructori
competenţi din domeniul medicinii interne, pediatriei, ginecologiei şi
psihiatriei. În plus, cei care se pregătesc pentru medicina de familie trebuie
educaţi intensiv în medicină de urgenţă, medicină şcolară, igiena mediului şi
controlul infecţiilor, dar şi în răspunsul la situaţii catastrofice.
Nu
vreau să se înţeleagă că sistemul actual de rezidenţiat din România este
organizat cum trebuie. Este greu de acceptat, de exemplu, că un medic poate să
devină cardiolog sau diabetolog fără să fi făcut mai întâi o rezidenţă în
medicină internă. La fel de stranie este existenţa, în paralel, a specialităţilor
de endocrinologie şi, respectiv, de diabet, nutriţie şi boli metabolice. Îmi
scapă şi logica excluderii unor spitale şi ambulatorii neuniversitare, din
sistemul public ori privat, cu medici extrem de competenţi şi cazuistică foarte
bogată, de la formarea viitorilor specialişti. Reforma pregătirii
postuniversitare a medicilor din România este necesară şi trebuie făcută de
oameni fără nostalgia trecutului, inerţie şi dogmatism.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de Sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.
