Pe lângă alte trăsături specifice generației milenariștilor,
adică a acelora născuți în perioada 1981–2000 și care au atins maturitatea în
prima parte a secolului XXI, există și acea oroare pentru obligații, în primul
rând financiare, dar și pentru orice fel de constrângeri ori angajamente care
le pot limita independența. Majoritatea celor aparținând acestei generații nu
își cumpără automobile, ci le obțin prin contracte de leasing, nu fac
împrumuturi de lungă durată și nici nu își fac planul de a-și construi locuințe
care i-ar putea lega de un anumit loc. Opțiunea alternativă rămâne închirierea
unei case sau a unui apartament, însă chiriile nu sunt ieftine, iar spațiile de locuit care pot fi închiriate se
află numai în zone intens urbanizate. Mai mult, milenariștii nu se așteaptă să
lucreze în aceeași zonă toată viața și nici nu își doresc asta. Dacă s-ar lega
de case construite cu ajutorul unui credit, mutările succesive ar deveni foarte
complicate, consecință a necesității de a vinde casa pe care o părăsesc și de a
se înhăma la împrumuturile necesare construirii altei case, în zona în care
doresc să se mute.
Așa a apărut fenomenul „caselor minuscule“, un fel de revoluție
contemporană în industria imobiliară, care se răspândește rapid. Prin
definiție, o casă minusculă are o suprafață locuibilă de 11–15 m2 ,
multe au dimensiunile de 2,5x5 m, iar cele mai multe sunt sau pot fi montate pe
trailere. În Statele Unite, casele pentru o familie cu trei-patru membri aveau
o suprafață medie de locuit de 175 m2 în 1975, crescând în anul 2010
la 240 m2. Creșterea continuă a dimensiunilor caselor de locuit a
reprezentat o politică a constructorilor, casele din ce în ce mai mari devenind
și din ce în ce mai scumpe. Renunțarea la excesul de spațiu și adaptarea vieții
la o locuință de mărimea unei case de jucărie a fost repede denumită
claustrofilie.
Entuziaști,
întreprinzători și economi, milenariștii pot ridica singuri o locuință
miniaturizată, cu un sprijin minim. Când sunt instalate în zone naturale,
aceste case pot avea independență energetică, proprietarii lor beneficiind de
lipsa ratelor sau a facturilor pentru apă, canalizare, electricitate și
încălzire. Probleme au apărut atunci când proprietarii caselor miniaturale au
vrut să se așeze în plin oraș, confruntându-se cu comitetele de sistematizare,
asociațiile de locatari, întâmpinând dificultăți chiar și din partea
proprietarilor de parcuri de case mobile. Drept urmare, unii deținători de
terenuri au avut inițiativa de a deschide spații destinate doar caselor
minuscule, iar alții și-au închiriat o parte a curții din spatele casei celor
care căutau petecul de pământ de care aveau nevoie.
Întâlnim frecvent astăzi, în zone turistice, vile impozante
alături de noi case minuscule, utilizate ca locuințe sau case de weekend.
Accesibilitatea, reducerea cheltuielilor, mobilitatea și independența sunt lucrurile care conving un
tânăr să aleagă soluția casei minuscule, o soluție rapidă și fără cheltuieli
multe, dar mai ales fără înhămarea la un credit de lungă durată, care l-ar
împovăra cu dobânzi.
Piața caselor minuscule crește rapid și atrage dezvoltarea
industriilor conexe, în primul rând cea a mobilei și a accesoriilor reduse la
scară corespunzătoare. Orașele fac pregătiri prin care doresc să se adapteze
acestei noi varietăți de proprietari, începând cu schimbarea destinației unor
cartiere și facilitând instalarea noilor case de dimensiuni mici. În condițiile
unei piețe imobiliare în care construcția caselor standard stagnează de mulți
ani, ideea generației care crede că „ce e mic este mai bun“ aduce un suflu nou
de revitalizare.