Mulţi
dintre cei care călătoresc pentru prima oară în Statele Unite îşi exprimă
surpriza văzând întinderea zonelor împădurite: „Îmi închipuiam că ţara arată
mai mult ca un stat superindustrializat, dar am văzut suprafeţe enorme de pământ
virgin şi mai ales păduri foarte întinse, care despart localităţile, de obicei
aşezate la distanţe apreciabile“. Suprafaţa totală împădurită a SUA este de
33%, iar 17% din aceasta este constituită din rezervaţii, restul fiind
proprietate particulară. În păduri trăiesc multe animale, dar cele mai
numeroase sunt căprioarele şi cerbii. Specia dominantă este cea a căprioarelor
cu coadă albă (Odocoileus virginianus).
Estimări
istorice situează populaţia de căprioare din America precolumbiană la
aproximativ 50 de milioane de animale. După Thornton Russell, pe teritoriul
nord-american, populaţia umană dinainte de venirea europenilor era de 18
milioane, majoritatea în zonele sudice. În acea lume, căprioarele erau mai
numeroase decât oamenii. În dieta amerindienilor, carnea de căprioară juca un
rol important şi era mâncată friptă, în plăcinte cu aluat de mălai, sau sărată şi
uscată la vânt. Până la sfârşitul secolului XIX, urmare a vânatului intensiv,
nu mai rămăseseră decât jumătate de milion de căprioare, ceea ce a dus la
instituirea unor restricţii drastice pentru vânătoare. Azi suntem în cealaltă
extremitate: populaţia de căprioare a ajuns la peste 30 de milioane, creşte
mereu şi creează multiple probleme. Animalele distrug pădurile şi culturile,
produc mari pagube economice şi reprezintă 26% din accidentele de trafic
produse prin contactul cu animale. Numai în 2010, s-au înregistrat peste un
milion de accidente auto cauzate de căprioare, soldate cu 10.000 de răniţi şi
200 de morţi. Costul acestui tip de accidente depăşeşte 1 miliard de dolari pe
an.
Alături
de unele rozătoare, căprioarele sunt principalul rezervor pentru bolile umane
transmise prin căpuşe, cea mai cunoscută fiind boala Lyme (borelioza). Înmulţirea
fără precedent a căprioarelor are mai multe cauze: restrângerea vânătorii, extincţia
prădătorilor naturali (lupi, pume, râşi) şi abundenţa surselor de hrană –
culturi situate în imediata apropiere a pădurilor.
Prin
anii ’80, cineva a avut ideea să dea o folosire practică în cazurile în care căprioarele
lovite de autovehicule rămâneau încă în viaţă. S-au format grupuri de
voluntari, care au făcut eforturi să ajungă rapid la locul accidentelor, să
sacrifice animalele în viaţă şi să le transporte la centrele de prelucrare,
urmând să fie donate cantinelor pentru săraci şi oameni fără adăpost. S-au
stabilit criteriile de timp şi condiţiile în care animalele puteau fi folosite
în acest scop. Dar acţiunea nu a avut mare succes: accidentele aveau loc la ore
imprevizibile, uneori la distanţe mari, multe rezultau în macularea victimelor,
făcându-le de nefolosit, de multe ori timpul care trecea de la sacrificarea căprioarelor
rănite până la posibila utilizare a cărnii era lung şi carnea căpăta potenţial
de alterare.
Nevoia
de carne rămânea însă mare. Multe familii sărace au o dietă cu un conţinut
redus în proteine. În statul Tennessee, 11% din copii şi 17% din bătrâni se duc
la culcare flămânzi în fiecare noapte. Şi, în timpul acesta, sursa de cea mai
bună carne (carnea de căprioară este bogată în proteine de calitate şi săracă
în grăsimi) era mai mult decât abundentă şi în imediata vecinătate. Mai întâi
în Virginia, apoi în aproape toate statele americane, s-au format grupurile de
acţiune şi caritate „Vânătorii împotriva foamei“. Ei au trecut de la vânătoarea
numai pentru nevoi personale, la cea destinată unei producţii mari de carne de
vânat. Reţeaua de bănci de alimente, existentă în orice regiune a Statelor
Unite, a fost antrenată, ca şi un mare număr de depozite de carne şi ateliere
de carmangerie. Guvernele statelor s-au alăturat şi ele şi au format agenţii de
sprijin, care au plătit anticipat prelucrătorilor de carne sume de 75 de dolari
pentru fiecare animal prelucrat. La vârsta adultă, o căprioară cântăreşte între
30 şi 100 de kilograme, iar un cerb între 60 şi 100 de kilograme. De asemenea,
agenţiile guvernelor locale au facilitat constituirea grupurilor de vânători cu
arme de foc şi cu arcul, le-au dat fără taxe permise de vânătoare şi au funcţionat
ca intermediari între vânători şi nevânători. În Tennessee, autoritatea
responsabilă pentru acţiunea de utilizare a cărnii de căprioară este un
departament al agenţiei de protecţie a mediului şi a faunei, care eliberează
permisele de vânătoare, port de arme de foc, pescuit şi utilizare de ambarcaţiuni.
Sezonul
de vânătoare la căprioare începe la 15 septembrie şi se termină la sfârşitul
lui ianuarie. În regiunile în care înmulţirea căprioarelor atinge cote
devastatoare pentru agricultură şi păduri, se organizează acţiuni speciale,
chiar în afara sezonului, pentru care se recrutează cei mai buni vânători, mulţi
trăgători de elită, se permite vânătoarea cu arme performante, cu sisteme
optice de precizie şi este autorizat chiar vânatul nocturn.
Animalele
ucise sunt transportate rapid la centrele de prelucrare, jupuite, curăţate şi
depozitate în săli frigorifice. Apoi, sunt verificate de echipele de
veterinari, care le testează pentru parazitoze, boala Lyme, tuberculoză bovină,
bruceloză şi boala debilitantă cronică (o
encefalopatie spongiformă produsă de prioni, asemănătoare bolii vacii nebune).
Sunt, de asemenea, eliminate animalele cu răni contaminate – spontane sau
produse de proiectile.
Odată
autorizată pentru consum, carnea este trimisă la bucătăriile pentru săraci şi
la băncile de alimente. Bucătăriile primesc atât carne ca atare, din care fac
fripturi, tocane şi şniţele, cât şi carne tocată, din care fac burgeri. La băncile
de alimente, carnea ajunge tocată, în pachete de 500–1.000 de grame, şi este
distribuită celor care vin să primească alimente gratuite.
Zonele
cele mai bogate în păduri (Midwest şi Sud) au furnizat în anul 2011 peste 1.200
de tone de carne de căprioară, suficiente pentru peste zece milioane de
prânzuri individuale cu carne.
Grupurile
de vânători voluntari mai desfăşoară şi alte acţiuni, pe lângă vânarea
animalelor. Sunt organizate colecte de alimente de orice fel, adunându-se
astfel cantităţi enorme de produse nedegradabile, care ajung apoi la băncile
de alimente din zonă. De asemenea, se strâng bani, care ajută la cumpărarea
muniţiilor şi la plata prelucrării cărnii. Cu mici excepţii, în fiecare stat
american, sunt sute de grupuri de vânători care luptă împotriva foamei. În
unele state, cum este Louisiana, activiştii pentru protecţia animalelor, care
s-au făcut demult faimoşi pentru că atacă (uneori cu violenţă) universităţile şi
spitalele americane unde se fac cercetări pe animale, au obligat în justiţie
statul să desfiinţeze programele de vânătoare în folosul sărăcimii. Dar ei sunt
o minoritate şi nu schimbă strădania celorlalţi, oameni altruişti care combină
pasiunea lor de a vâna cu un scop frumos şi util. Una din marile nemulţumiri
este că nu sunt destui vânători şi se fac eforturi pe toate căile pentru a
atrage voluntari.
Povestea cărnii
de căprioară pentru săraci este o tipică poveste americană de succes. De fapt,
parcă dându-şi mâna peste ani cu vechii vânători de pe aceste meleaguri, demult
stinşi şi a căror limbă a fost uitată, cei de azi îndeplinesc o datorie de
caritate şi generozitate. Iar pe masa săracilor ajunge carne de cea mai bună
calitate, rezervată altundeva numai celor avuţi şi privilegiaţi.