Trecut, Prezent şi Vi[i/c]tor. O imagine capturată în urmă cu prea mult
timp, dar la care mă uit cu drag şi în prezent. Copilul, deşi bolnav, cu mâna
stângă imobilizată într-o poziţie nefirească, scrutează cu încredere, de pe
promontoriu, depărtarea şi viitorul, cu un aer de Gavroche. Este momentul în
care mai crezi în generaţiile viitoare, mai ai speranţă.
Ochii
casei – ferestrele sufletului. Dintr-o casă părăsită şi dărăpănată din
periferia unui oraş polonez, doar o mică parte era îngrijită. În mizeria
ubicuitară, un suflet năpăstuit îşi arată frumuseţea. „Nu ştii că numa-n lacuri
cu noroi în fund cresc nuferi?“ (L.
Blaga)
De[s]prinderea. În întinsa savană
africană, un vultur se pregăteşte să se înalţe. Îl privim de la aceeaşi înălţime
şi ne amintim cu drag: „Cândva, demult, ştiam să zbor./Dovadă n-am,/însă-mi
aduc aminte.“ (Haiku)
Mater dolorosa. În parcul
Institutului de Medicină Paliativă din San Diego, se găseşte acest grup
statuar, în care o mamă îndurerată îşi mângâie copilul bolnav, odihnindu-se puţin
înainte să treacă, printr-o poartă simbolică, într-o altă lume. Vom învăţa să
le fim alături în clipe grele, desluşind din cărţi abordarea holistică a
medicinii paliative.
La început a fost
Lumina,
pe care am căutat-o cu asiduitate în negura clipelor întunecate, să ne
lumineze, să ne fie far călăuzitor în viaţă. Pentru fotografi, este elementul
primordial. De aceea, voi încheia parafrazând şi dorindu-vă tuturor, cu drag: „Lumina să fie cu voi!“.