Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

Când bunăvoința face rău

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU vineri, 22 septembrie 2017
     „Ești puternic, poți să te descurci și fără medicamente.” Iată o afirmație care, sub aparența benignității și a mesajului pozitiv, e înspăimântătoare pentru psihiatri. Aproape toată gama de suferințe psihice, de la atacurile de panică la schizofrenie și tulburare bipolară, trecând prin adicții, este astăzi tratabilă farmacologic. Desigur, mai e mult până la perfecțiune și, de fiecare dată, abordarea ideală este pluridisciplinară și implică medicație, psihoterapie, intervenții psihosociale, intervenții medicale „non-psihiatrice” etc. O bună parte din imperfecțiunea tratamentelor ține de defectul paradigmei și de dificultatea noastră de a defini conceptele de „boală” și „vindecare” în sănătatea comportamentală. (De exemplu: cum „vindeci” anxietatea? Anxietatea este un instinct primar al unei bune părți din regnul animal, nu poate fi excizată sau inactivată. Să vindeci tulburările de anxietate înseamnă să combați simptomele excesului instinctual, așadar, contraintuitiv, tratamentul simptomatic este și tratament curativ.) Să te ocupi de propria suferință, să ceri ajutor calificat, să faci tot ce poate fi făcut ca să fii bine și „funcțional” este un semn de tărie de caracter și civilizație.
     Și totuși, foarte mulți oameni sunt convinși de contrariu. Dintre aceștia, în mod ciudat, primii sunt cei apropiați sau dragi: familia, părinții, copiii, soțul sau soția. Nu întotdeauna, desigur, dar când există critici stigmatizante, ele vin aproape invariabil mai întâi din imediata vecinătate. Multe familii înțeleg să îl susțină pe cel aflat în suferință substituindu-se atât medicului, cât și pacientului, exprimând opinii tranșante și fără drept de apel despre ce ar trebui să facă bolnavul, care sigur „nu e nici măcar bolnav”, „zice doar că suferă, dar poate e doar un moft”, „doar nu e nebun să ia pastile”, „trebuie să se descurce singur, prin voință”, „o să facă dependență/o să fie legumă de la pastile” și lista de reacții virulente și aproape disperate poate continua. Deși bine intenționate (că doar familia nu ne vrea răul), ele sunt, în cel mai bun caz, aparent lipsite de empatie (neagă suferința celuilalt) – paradoxal, împotriva ecuației de kin selection a lui Fisher și Haldane, iar în cel mai rău dăunătoare, pentru că presiunea externă poate priva omul de ajutorul de care are nevoie, uneori fără alternativă, cum e în psihoze. La urma urmelor, nu poți interveni ușor între un pacient și familia lui și nici nu e bine să o faci decât în ultimă instanță. (În multe țări, internarea nevoluntară la psihiatrie implică obligatoriu acordul familiei.) E destul de simplu de explicat de ce, dorind să faci bine celor dragi, le poți face rău: oricât de luminați la minte am fi, „pacienții psihiatrici” reprezintă o minoritate îndelung stigmatizată, încă dinainte de apariția psihiatriei, disciplină văzută adesea ca un serviciu de salubritate socială. Precum justiția, de exemplu. Acceptăm imediat, de principiu, că un criminal oarecare trebuie să suporte consecințele faptelor sale, dar vom avea cu totul altă atitudine dacă acel criminal ne e frate, părinte sau soț. Și, din păcate, să ai o boală psihică e încă perceput, la un nivel instinctiv și abia conștient, ca o crimă.
     Vrei să știi cât de deschis la minte ești cu adevărat? Alege orice minoritate defavorizată: comunitatea LGBT, romii, surdomuții, oricare. Ești pentru egalitatea de drepturi și pentru protecția socială a celor defavorizați? Minunat. Acum gândește-te cum ar fi ca cineva foarte drag ție să facă parte dintr-o astfel de categorie. Cineva pe care îl credeai „din același trunchi” cu tine. Nu e așa de simplu, nu? E nevoie de timp și de propriul travaliu psihoterapeutic ca să digeri informația asta. Alt Gedankenexperiment: sigur că ești de acord că copiii „cu probleme” nu trebuie izolați, ținuți departe, în instituții speciale. Dar cum e când copilul acela e coleg cu fiul tău, la școală? Cât de deschis la minte și lipsit de ipocrizie rămâi? Și care e lecția pe care propria ta progenitură o capătă de la tine?
     Pe scurt, e de înțeles reacția imediată a familiei la aflarea veștii că cineva din mijlocul lor are nevoie de pastile. Pastilele sunt certificarea palpabilă, concretă, cu efecte crunte (chiar dacă imaginare), a bolii psihice. Sunt „sentința definitivă”. Dunga din buletin. Nu mai e de înțeles când ea durează prea mult, când trec anii și tot îți e interzis să capeți ajutor în afara nucleului strămoșesc, adesea el însuși patologic în asemenea cazuri, când secretul e păzit cu orice preț.
     De asemenea, nu mi se mai pare de înțeles când sfaturile binevoitoare vin de la alți profesioniști. Chiar dacă sunt tot bine-intenționate. Când farmacistul consideră că domnișoara e prea tânără ca să înceapă de pe acum cu pastilele și petrece minute bune încercând să o convingă sau când invocă o procedură inexistentă dar foarte complexă de eliberare a medicamentelor prescrise. Lucru care mi se întâmplă, mie și pacienților mei, zilnic. Și îmi dau seama că sunt vinovat. Că, de când lucrez, nu am avut conversații semnificative cu colegii farmaciști. Nici ei cu mine. Că toți vrem binele pacientului, dar asta ne desparte și habar nu avem de ce. Că nu există măcar un congres sau orice fel de forum comun. Că suntem cumva separați imediat după liceu de un zid invizibil și inexplicabil pe care nimeni nu vrea să îl sară. Cine știe ce am avea să ne spunem și unde am ajunge dacă am face-o?

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC