Newsflash

Calea mai grea

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - iul. 9 2015
Calea mai grea
    Sunt multe lucruri cu care nu sunt de acord – mă refer la mesaje transmise către viitorii noştri colegi, către studenţi. Trăiesc în România şi, în ciuda unor inerente nemulţumiri, nu regret alegerea făcută. Probabil ca mulţi alţii, şi eu aveam posibilitatea să plec şi să lucrez în altă parte pentru un timp variabil sau pentru totdeauna. Am avut activităţi pe aproape toate continentele, am lucrat şi sub contract (de exemplu cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii), pe care puteam să îl prelungesc, dar mi-am dorit şi îmi doresc să trăiesc în România împreună cu familia mea. Sper ca evoluţia situaţiei să fie de aşa natură încât să nu îmi alunge (la propriu şi la figurat) pe cei dragi, fie că fac parte din familia mea, fie că sunt sau vor fi medici. Le spun studenţilor mei: „Şi în România există pacienţi. Şi pacienţii români au nevoie de medici. Au nevoie de medici buni“. În aceste condiţii, nu ştiu cum aş putea să caracterizez îndemnurile pe care studenţii încep să le audă, de la „colegi“, încă din anii mici: „Termină facultatea şi pleacă!“; „Vrei să rămâi în România? De ce eşti fraier(ă)?“; „Te-ai prostit? Chiar vrei să rămâi în România? Pleacă şi nu te mai gândi înapoi!“. Astfel de mesaje sunt de netolerat. Nu de aşa ceva au nevoie tinerii studenţi. Ei trebuie să fie învăţaţi, călăuziţi, ajutaţi să înţeleagă lucrurile în mod corect, să îşi dezvolte discernământul. Şi, dacă reuşesc acest lucru, atunci să aleagă în cunoştinţă de cauză şi cu dreaptă judecată.
    În urmă cu mulţi ani (abia văzusem listele care confirmau că urmează să fiu student la medicină), în urma unor nedreptăţi de care aflasem, mergând într-o plimbare cu un bun prieten, i-am spus: „O să plec din ţara asta cât de repede voi putea“. Iar el mi-a răspuns: „Mircea, dacă toţi oamenii buni vor pleca, cine va mai rămâne şi ce se va alege de ţara noastră?“. Nu i-am răspuns imediat, dar de atunci am ştiut care îmi este opţiunea, mi s-au deschis ochii.
    Am văzut multe şi am trăit destule. Nu voi uita niciodată ziua de 23 ianuarie 1990. Nu cred că voi putea uita multe alte zile „celebre“ ale aceluiaşi an sau din anii următori. Însă, în acelaşi timp, ori de câte ori îmi vine gândul „nu mai suport“, acesta se însoţeşte şi de amintirea celor care chiar au avut ceva de suportat. Avem strămoşi care şi-au dat viaţa pentru aceste meleaguri, avem înaintaşi care au suferit torturi şi ani grei de temniţă doar pentru că şi-au iubit ţara şi au dorit binele românilor, avem martiri care merită toată preţuirea şi pe care, jenant, cei care beneficiază astăzi de suferinţa şi sacrificiul lor i-au uitat sau spun: „Ei, ce îmi pasă mie? Atunci era altfel, de ce să mă compar cu ei sau de ce să mă gândesc la ce au făcut ei? Ei au vrut-o, nu eu!“. Cutremurător!
    Dar să revin la mesajele care nu ar trebui să existe. Reproduc un pasaj dintr-un e-mail primit de la un fost student.

 

„În cadrul unor cursuri dintr-o serie de stagii, profesorii care ne vorbeau despre diverse patologii şi tratamente în relaţia cu pacienţii, ne-au oferit şi nişte «sfaturi» practice, pe care ne-au încurajat să le urmăm cu tărie:
[1] de fiecare dată când un pacient vine la un medic, trebuie să plece de la acesta cu o reţetă, indiferent dacă are nevoie sau nu de o medicaţie;
[2] medicamentele prescrise trebuie să fie multe – numărul lor e direct proporţional cu «calitatea» medicului şi doar astfel îi vom câştiga încrederea;
[3] de asemenea, foarte important, medicamentele trebuie să fie scumpe – pacientul nu va avea încredere în nişte medicamente ieftine şi va presupune că medicul nu a fost capabil să îi dea ceva eficient;
[4] recomandarea unor serii de analize exhaustive este pe deplin indicată, cu atât mai mult cu cât ele se vor efectua în sectorul privat.“
 
    Am citit şi am recitit mesajul primit. Nu este prima dată când aud că există aceste sfaturi. Dar, dacă tot am primit mesajul, am întrebat, la rândul meu, de la câte persoane au fost primite astfel de „sfaturi“ – şi nu a fost vorba de un singur „sfătuitor“, ci de mai mulţi, din ani diferiţi. Şi atunci mă întreb: ce să înţeleagă un copil? Ce să gândească un viitor coleg în curs de formare medicală? Avem cum să îi apărăm pe viitorii colegi de astfel de agresiuni? Ei sunt încă tineri (mici, aş spune eu, şi iarăşi îi voi supăra) şi nu reuşesc să distingă încă atât de bine cât ar trebui în cine pot avea încredere şi în care din sfaturi să se încreadă. I-am văzut cât de uşor pot fi păcăliţi atunci când unii colegi mai mari le transmit un anumit mesaj. Am văzut cum destul de mulţi apreciază „uşorul“ şi tind să îl considere bun pe cel care le cere mai puţin, îi pune mai puţin la încercare, cu toate că, fiind în formare, ar trebui să îşi dorească încercări cât mai ample, cât mai dificile, tocmai pentru a se putea dezvolta şi pentru a se putea întări.
    În acelaşi sens îmi aduc aminte un exemplu. Nu toată lumea ştie să facă o prezentare secundum artem. Nici eu nu ştiam în urmă cu o vreme. În afară de munca de a realiza respectiva prezentare, mai este apoi necesar să ştii şi cum să o prezinţi în faţa colegilor. Cu privire la atitudinea prezentatorului, am văzut, la rândul meu, unele prezentări. Una dintre cele mai apreciate a fost cea a unui coleg care, la debutul discuţiei, punea o întrebare retorică: „Care este motivul pentru care ai vrea să prezinţi?“. Apoi răspundea: „În primul rând, prezinţi pentru tine, tu eşti vioara întâi, de tine trebuie să îţi pese în primul rând“. Nu sunt de acord. Importantă este audienţa. Dacă nu ar exista colegii din audienţă, nu ai exista nici tu, pentru că nu ai avea cum şi cui să prezinţi. Toată deschiderea şi toate capacităţile trebuie să le dedici celor care au venit să te asculte. Mi-aş dori să mă înşel, dar cred că majoritatea celor care ar citi cele două variante de mai sus ar alege-o pe prima. Iar asta nu înseamnă colegialitate.
    Este important să fii onest. Să te comporţi ca un adevărat coleg. Să încerci să te pui în pielea celui care, la un moment dat, ar putea beneficia (sau dimpotrivă) de sfaturile tale, în dezvoltarea sa, în formarea ca medic şi ca om, în întărirea pentru a face faţă unui sistem care numai blând şi primitor nu este. Intrăm, învăţăm, creştem, ne dezvoltăm, încercăm să facem faţă unui sistem dificil. Calea „uşoară“ este să ne lăsăm influenţaţi în sens negativ de toate cele pe care le vedem şi le trăim şi să începem să ne comportăm şi noi pe măsură, în acelaşi sens pe care l-am dispreţuit, care nu ne-a plăcut. Încet-încet, pe măsură ce devenim mai puternici, ne putem permite să ne comportăm aşa cum nu ne-a plăcut să vedem că se comportau alţii cu noi. Calea bună este însă cealaltă, chiar dacă este mai grea. Să nu uităm situaţiile de „aşa nu!“, dar să le ţinem minte doar pentru ca noi să nu procedăm aşijderea. Noi să alegem să devenim colegi şi să creştem în jurul nostru alţi colegi, să încercăm să contribuim la extinderea fenomenului de colegialitate având credinţa (certitudinea) că, pe măsură ce vom fi mai mulţi, chiar dacă suntem „mici“, vom putea să ne aducem contribuţia la schimbarea în bine a unui sistem care astăzi pare de neclintit.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe