Mihai
Laurențiu avea 19 ani în decembrie 1989 și se spune că este „primul erou martir
din București”. Se mai spune că, înainte de 22 decembrie, 48 de români au fost
uciși în București. Mormintele lor sunt în Cimitirul Eroilor Revoluției. Pe
seama jertfei eroilor, noi ne permitem astăzi să vorbim – și putem să vorbim –,
pentru că înainte de decembrie 1989 era multă tăcere.
Înainte
de 1990, nu se mai organizaseră examene „de intrare” în București sau în
orașele mari de nenumărați ani. Toți absolvenții facultăților de medicină (mai
puține ca astăzi, când sunt mult mai multe decât ar fi cazul) mergeau
obligatoriu pentru un timp să asigure starea de sănătate în sate, chiar și unde
nu existau curent electric, canalizare, apă curentă. Astăzi și de 27 de ani
încoace, toți absolvenții gândesc că medicina se face doar în București, în
orașele mari sau în străinătate. Din nefericire, mulți elevi dau examenul de
admitere cu doar două scopuri: să câștige cât mai mulți bani și să plece din
România. Nu toți gândesc așa de la început.
Nu
vom discuta racilele sistemului și nu vom reaminti că și lipsa colegialității
joacă un rol important (se face mult rău fără nicio justificare). În acest
ultim număr din 2016 vom cita opinii ale studenților și absolvenților. Opiniile
colegilor.
„Nu
sunt specializări mai importante decât celelalte. Peste tot oamenii au nevoie
de doctori competenți, instruiți. Cred că orice activitate făcută cu pasiune
conduce la excelență. De aceea, pentru ca sistemul medical să fie unul cât mai
bun, e cazul să ne gândim mai bine unde și ce putem schimba. Însă, până la
schimbări de proporții, este bine să conștientizăm întâi că una din suferințele
sistemului este tocmai modul în care medicii își aleg specialitatea.”
Sunt
colegi care, prin această alegere își justifică fuga, abandonul. Nu este
adevărat că un sistem, oricum ar fi, te poate obliga să abandonezi. Abandonul
este o alegere personală, nu a sistemului. „Regret că situația actuală a
sistemului medical mă obligă să plec într-o altă țară și nu cred că ar trebui
să fim blamați cei care am decis pentru viitorul nostru că este mai bine să ne
înscriem la rezidențiat în altă parte. Este aparent o decizie egoistă, dar nu
poți să aștepți să ai medici pregătiți și dornici să rămână când tu, Ministerul
Sănătății, nu faci nimic.” Discutându-se problemele sistemului, a rezultat și
un interviu publicat online, în care unele afirmații corecte s-au amestecat cu
altele, incorecte. S-au luat în discuție protocoalele de lucru (cam devreme
pentru persoane care încă nici nu absolviseră facultatea de medicină) și
nerespectarea acestora în România. S-a vorbit și (necolegial) despre riscul de
a deveni rău dacă urmezi modul în care se comportă profesorii din facultate.
S-a spus și că în anumite țări se lucrează la „măsuri de protecție împotriva
rezidenților, în special români, despre care se știe că nu au noțiuni de
medicină modernă”. Ei, asta-i bună! Din când în când, studenți Erasmus din țări
occidentale ajung să lucreze cu noi. Stând de vorbă cu ei, pot să apreciez
nivelul de pregătire în unele facultăți din Occident. Ei, pe de altă parte,
invidiază activitatea practică la care studenții români au acces acasă,
interacțiunea cu pacientul – ceea ce nu în toate celelalte facultăți din Europa
este posibil. Iar despre „medicina modernă”, cine oprește pe cine să se
informeze? Când eram studenți, ne bucuram mult să putem atinge o carte copiată
la a cine știe câta mână. Astăzi, facultatea plătește un abonament foarte scump
pentru ca întreaga comunitate universitară să aibă acces la resurse (articole,
reviste, cărți) și totuși baza de date este atât de rar accesată de potențialii
utilizatori. Toți studenții pot să o folosească, doar să vrea!
Citind
în octombrie interviul despre care istoriseam, m-am întrebat dacă este real,
dacă nu s-au scos vorbele din context și am și scris această întrebare pe
site-ul respectiv. Mi s-a răspuns că este real și am fost întrebat dacă aș fi
de acord să dau și eu un interviu pe acea temă. Am răspuns, bineînțeles, „da”.
Nu am mai fost niciodată căutat de atunci. A rămas totuși postat mesajul meu
din care copiez câteva rânduri: „Am întrebarea: ce a făcut domnișoara doctor ca
să schimbe lucrurile?”. Eu spun și îi rog pe toți studenții cu care lucrez să
se implice. Le spun și cum ar trebui să procedeze. „Nu am să iau rând pe rând fiecare
paragraf. Dar am să spun ceea ce am mai spus. În România, în decembrie 1989, au
murit, și-au dat viața, s-au sacrificat peste o mie de români, tineri și mai
puțin tineri – cu toții pentru România, pentru români și nu pentru cei care fug
de acasă pentru a le fi mai bine.”
Sunt
unii care ating și problema colegialității: „Există o permanentă neîncredere a
pacientului față de medici, față de competența lor și nu trebuie judecați
pentru asta. Cum poți să te încrezi când nici medicii nu au încredere, între
ei? Seriozitatea și munca reprezintă singura șansă de a reuși, din păcate de
multe ori valori marginalizate și nerespectate în societatea noastră. Poate
părea o utopie să crezi că tu o să fii cel care va schimba lumea, dar merită să
încerci”. Este adevărat, seriozitatea și munca nu sunt respectate. Exemplele
sunt nenumărabile.
Doar
că, gândul citat de a schimba lumea nu are nicio legătură cu România: „M-am
documentat în legătură cu posibilitățile de emigrare ale tinerilor medici și am
ajuns la concluzia că cea mai potrivită țară pentru mine este Franța. Momentul
în care m-am decis să dau admiterea la medicină s-a repetat, doar că de data
asta se numea ECN și se dădea în limba franceză, într-un oraș din Franța. Mi-am
anunțat iar părinții, am cumpărat materiale necesare pentru învățat și m-am
apucat să învăț și limba franceză. UMF rămâne pentru mine o reamintire a
faptului că mereu este loc de mai bine, dar mai binele trebuie să îl cauți
singur și în alte părți. Și un scurt mesaj pentru colegii mai tineri: Bon
courage! Nu e nimic ce nu poți realiza dacă îți dorești cu adevărat”.
Mihai
Laurențiu avea 19 ani în decembrie 1989 și se spune că este „primul erou martir
din București”. Era un tânăr care iubea muzica rock, dar se gândea serios că ar
dori să devină preot. Nu este deloc potrivit să amestecăm permanent lucrurile.
Citeam un articol în care se discuta, din nou, despre banii pentru biserici, ce
ar trebui dați pentru spitale. Nu există nicio legătură și niciun amestec. Sunt
erori fie de gândire, fie de înțelegere. Pe toți cei care se trezesc vorbind
i-aș întreba două lucruri clare: care este instituția care a făcut primele
școli? care este instituția care a făcut primele spitale (bolnițe, la vremea
respectivă)? Care este sensul de a pune în discuție decizia unor consilieri
care au gândit că, după 150 de ani, este vremea să avem o catedrală dorită de
strămoșii noștri, cu alți consilieri care au votat împotrivă susținând că
„acești bani erau mai utili pentru refacerea infrastructurii spitalicești uzate
a Bucureștiului”. Nu lipsa banilor este problema, ci stoparea furtului
acestora. Prin stoparea furtului și recuperarea banilor furați în ultimii 27 de
ani, România ar putea deveni o Elveție și nu doar o Franță.
Am
să închei cu alte cuvinte ale colegilor tineri: „Mi-ar plăcea să lucrez pe o
secție de copii și să îmi învăț meseria și afară. Poate voi fi mai sigură când
se vor fi terminat cu adevărat toate, după concursul de rezidențiat – în
funcție de alegerile parlamentare, după 20/27 noiembrie; eu sper cât mai repede,
e mai mult decât obositoare perioada care tocmai a început. Curajul de a ieși
totuși pe scenă vine din nădejdea că vom fi judecați cu blândețe de cei în
măsură să ne ghideze. Pacienți, colegi, mentori. Căci nu avem pretenția de a
vindeca, ci doar de a îngriji cu profesionalism și dragoste. Or, asta doar
împreună o putem împlini”. Așa este, este bine să studiem și în afară gândind
la a aduce ce este bun acasă, unde să lucrăm împreună pentru o schimbare în
bine.
Iar
despre ce putem face fiecare dintre noi: „Am întâlnit și cadre didactice mai
puțin interesate, alături de colegi poate la fel de dezinteresați, care m-au
făcut să am momente de frustrare și dezamăgire. Am continuat însă pe calea mea,
am învățat pentru mine și pentru viitorii mei pacienți, luptându-mă an de an cu
colegii mei pentru buget și pentru bursă. Toți acești ani și experiențele
trăite m-au făcut să-mi dau seama și ce vreau să fac mai departe în viață. În
anul șase, am sedimentat lucrurile, am văzut cum ne-au transformat și pregătit aceste
experiențe. Acești șase ani trăiți în UMF au modelat doctorul ce urmează să
fiu. Și nu pot decât să mulțumesc”. Așa este, în ciuda unor vicisitudini, avem
multe motive să mulțumim. Trebuie să mulțumim. Așa cum trebuie să încercăm să
facem binele pe care îl putem face, împreună, colegial, cu speranță.
La
mulți ani!
