Pentru a înțelege problema automedicației în România este
necesar ca mai întâi să plasăm acest fenomen într-o „cultură a sănătății“,
aflată în evidentă schimbare, dar încă profund tributară unei viziuni și unor
practici „tradiționale“, țărănești. „Sănătate să dea Dumnezeu!“, de pildă, este
o expresie nu doar curentă, ci și cât se poate de semnificativă. Ea poate fi
evaluată și cantitativ. Astfel, de pildă, într-un studiu realizat în 2013 de
către Departamentul de Sociologie al SNSPA despre „Bucureștenii și sănătatea“1,
35% din cei anchetați au declarat că sănătatea depinde mai mult de Dumnezeu
decât de individ, acest procent fiind mult mai mare la nivelul întregii țări.
Pe de altă parte, cota îngrijorării legate de starea de sănătate este cea mai
ridicată din Europa (27% față de 15% în UE în 2011), ea păstrându-se și în
cazul tinerilor între 15 și 29 de ani: 19% în România față de 9% în UE2.
De asemenea, în studiul pe București, 66% din respondenți au declarat că „își
fac adeseori griji pentru sănătatea lor“, pentru 26% „starea sănătății“ fiind
principalul motiv de îngrijorare. Cu toate acestea, 37% declară că nu au apelat
la medic, deși consideră că ar fi trebuit să o facă, 15% nu apelează la cadre
medicale în caz de probleme grave de sănătate, 14% nu au niciun fel de
asigurare de sănătate și doar 8% fac controale preventive. Mai mult, 23% au
doar o mică încredere în tratamentele medicale propriu-zise și numai 38%
apelează la medici ca principală sursă de informație, dar 54% se încred în
remediile tradiționale (ceaiuri, plante etc.). În sfârșit, 79% din români
preferă să fie îngrijiți, în caz de boală, acasă, de părinți, procentul fiind
cu puțin mai mare doar în Bulgaria, Grecia și Polonia3.
Ce ne spun aceste date – și multe altele similare? Toate indică
faptul că fondul „cultural“ al raportării la sănătate, boală și tratament este
încă unul masiv „tradițional“, chiar și într-un context urban „evoluat“ precum
București. Dar explicațiile doar prin „greaua moștenire“ nu sunt suficiente
nici în acest caz. Să menționăm în acest sens doar faptul că evaluarea propriei
stări de sănătate s-a înrăutățit în timp, procentul celor care consideră că au
o stare de sănătate proastă crescând de la 8% în 1990 la un maxim de 30% în
1999, pentru a scădea ușor după aceea4. În București, starea de
sănătate era apreciată în 2013 ca fiind proastă și foarte proastă de 22% din
respondenți. Ceva s-a întâmplat deci și în prezent, ceva ce nu mai ține de moștenirea
culturală, ci de social și de funcționarea instituțiilor de sănătate.
Între neîncredere și oferte alternative
România este țara cu cel mai scăzut nivel de încredere în
instituții din Europa. În cazul medicilor, situația este doar aparent mai bună,
căci dacă 75% din români declară că au încredere în medicul lor de familie,
doar în Bulgaria și Letonia acest procent este cu puțin mai mare5
(în București, doar 71% din populație are multă și foarte multă încredere în
medici). Dacă mergem mai departe, lucrurile stau și mai prost: bucureștenii
consideră că numai cei cu bani (68%), respectiv cei cu „pile“ (59%), pot avea
parte de o asistență medicală de calitate, iar 54% sunt convinși că pe cei mai
mulți dintre medici îi interesează doar banii. Factual, aproximativ o persoană
din cinci a trebuit să se împrumute sau să vândă lucruri din casă pentru a
apela la servicii medicale. La toate aceasta se adaugă dificultățile de
comunicare dintre medic și pacienți: 34% în București și 40% la nivelul
întregii țări declară că nu înțeleg explicațiile medicilor. Sunt doar câteva
expresii statistice și subiective (opinii ale populației) referitoare la un
fenomen structural cu care suntem obișnuiți: deficiențele majore ale sistemului
sanitar românesc.
În aceste condiții, ofertele „alternative“ au devenit tot mai
atractive, iar piața a profitat de această oportunitate. Pe primul loc, din
acest punct de vedere, se înscriu farmaciile, a căror cifră de afaceri a
crescut de la 13,2 miliarde de lei în 2009 la peste 17 miliarde în 20146
și care au preluat o parte din „consultațiile“ medicale. Avantajul, din punctul
de vedere al clienților, mai ales al celor în vârstă, constă în faptul că nu
trebuie să mai plătească o consultație la medic, nu mai stau la coadă și pot
vorbi „pe înțelesul lor“ cu un cadru specializat. Dezavantajul constă în natura
îndoielnică a „consultației“ și „favoruri“ riscante pe care le fac uneori
farmaciștii (10% din bucureșteni declară că au cumpărat medicamente care se
eliberează doar cu rețete, deși ei nu aveau rețetă). De asemenea, crește astfel
consumul necontrolat de medicamente.
De la farmacii, „oferta“ alternativă merge apoi mai departe și
se alterează tot mai mult, de la publicitatea necontrolată a „suplimentelor
alimentare“ și până la tot felul de soluții miraculoase promovate prin media
clasice sau online. Starea de nesiguranță a populației, care a crescut în
ultimii ani, împinge chiar o bună parte a acesteia la soluții explicit magice:
41% din bucureșteni au declarat, de pildă, că au mers la descântat.
Automedicația și sistemul sanitar
Recursul la automedicație are, pe de o parte, o explicație
istorică: bunicii noștri, majoritatea de la țară, nu apelau decât rareori la
medic, atât din dificultăți de acces, cât și din disponibilitatea unor remedii
locale cu care erau obișnuiți și în care aveau încredere. Din primele
medicamente la care au început să recurgă, cele mai spectaculoase prin efectele
lor vizibile au fost cele din gama antibioticelor, acestea devenind în
reprezentările colective un soi de panaceu universal. Pe de altă parte însă,
chiar dacă nivelul de educație medicală a crescut incontestabil, dificultățile
de acces la sistemul medical și scăderea încrederii în medici, amplificate
necritic și nediferențiat de media, precum și prețul serviciilor de asistență
medicală raportat le veniturile populației, au determinat o bună parte a
acesteia să revină la îngrijirea domestică și la o gamă tot mai ofertantă de
remedii (neo)tradiționale. Deși există legi care reglementează toate acestea,
ele sunt transgresate adesea, dar nu din cauza vreunei „culturi a nerespectării
regulilor“, ci din lipsă de educație sanitară și/sau din nevoie și elementare
calcule cost-beneficiu. „Boala de sistem“ nu este deci legislația ca atare, ci
întregul sistem sanitar. Automedicația este, din acest punct de vedere,
imaginea în oglindă a deficiențelor aparatului sanitar din România: când
„heteromedicația“, oferită de specialiști, devine greu accesibilă și
neconvingătoare, „automedicația“ este doar cea mai la îndemână soluție – cu
costurile sale aferente.
