„(...) Atât medicul, cât și pacientul intră în relație din grijă/îngrijorare/preocupare.
Medicul intră în relație din preocupare (grijă) pentru pacient iar pacientul intră
în relație din grija pentru sine. Medicul poate intra în această relație pentru
«bunuri interioare» și/sau «bunuri exterioare» profesiei. Bunurile exterioare nu
trebuie să fie rele prin natura lor, ca de exemplu profitul și popularitatea dar
nu au o preocupare directă pentru obiectivele medicinei. Bunurile interioare, în
schimb, sunt acele bunuri orientate către îmbogățirea profesiei, a satisfacției
personale și desigur, în acest caz, a bunăstării pacientului.
Nu ar fi incorect să spunem că medicii caută bunurile interioare
atunci când au grijă de un pacient. Relația există și în afara potențialului monetar
sau a prestigiului pe care îl poate conferi. Deși unii vor alege această profesie
doar din acest motiv, ei se folosesc de fapt de bunurile interioare acumulate de
profesie în trecut, având prin urmare o relație abuzivă sau parazitară cu profesia.
Exercitând o activitate profesională înseamnă a intra într-o relație cu profesia;
ai obligația de a respecta virtuțile și regulile de conduită etică ale profesiei
respective. Intenția cu care medicul intră în relația cu pacientul este importantă.
Dacă intră pentru bunuri interioare sau pentru bunuri exterioare va fi determinat
de propria auto-individuație.
Dar doar atunci când intră în relație pentru bunurile interioare
ale relației (chiar dacă și pentru bunurile exterioare dar nu exclusiv pentru acestea),
va contribui la bunurile interioare generale ale profesiei și prin urmare ale relației
medic-pacient. Prin urmare doar «grija», înțeleasă ca intrare în această relație
pentru a dobândi sănătatea și binele general al pacientului, va constitui un beneficiu
adevărat adus de medic acestei relații și prestigiului profesiei; mai mult, astfel
medicul contribuie la propriul proces de individuație. Astfel de grijă/îngrijire/preocupare
este de fapt binefacere. Prin urmare, binefacerea este fenomenul prin care un medic,
care caută bunurile interioare, intră în relația medic-pacient. Nu este înrădăcinată
în relație dar reprezintă în sine fenomenul care descrie dependența. Dacă existând/fiind
în lume se definește ca «grijă» actul de a fi al medicului în cadrul relației, definit
prin această «grijă», reprezintă binefacere și se consideră a fi înțelesul «grijii»
din «îngrijire medicală».
(...)
Recunoașterea morții neagă posibilitatea sensului suferinței existente
în prezent; se afirmă pe sine în «absurditatea» bolii și nu ajunge la auto-individuație.
Este o viață terminată într-un «sine-pierdut» – un sine, un eu care și-a pierdut
individuația. Absurditatea constă și în faptul că acordând unei persoane alegerea
autonomă a suicidului asistat, permitem persoanei să pună capăt Ființei din care
decurge autonomia și prin urmare însăși autonomiei. Prin urmare, recunoaștem o autonomie
autodistructivă, nu de dragul autonomiei, ci de dragul neajutorării provocate de
boală. Dar atunci când o persoană este neajutorată, ea nu este întru totul autonomă.
Medicul obiectiv este definit ca fiind medicul care se uită la pacient
într-un mod obiectiv; în schimb, Medicul subiectiv este definit ca fiind medicul
care îl privește în mod subiectiv (prin propria-i ființă interioară). Pacientul
obiectiv este pacientul văzut prin prisma informațiilor relevante ale cazului (anamneza,
consultul și investigațiile). Pacientul subiectiv este pacientul ca un întreg (povestea
personală, atitudinea-i vizavi de boala sa, temerile sale, potențialul de auto-individuație
și de autonomie autentică). Cuvintele «obiectiv» și «subiectiv» pot avea conotații
diferite în medicină și filosofie. Medicii au tendința să folosească cuvântul «obiectiv»
ca reprezentând doar ceea ce poate fi măsurat. Astfel, indicația unui termometru
clinic este obiectivă dar faptul că pacientul simte că ar avea febră se consideră
a fi «subiectiv». Mai mult, declarația pacientului că simte că ar avea febră și/sau
înțelesul pe care pacientul îl atribuie febrei este de asemenea subiectiv. În schimb,
pentru filosof, înțelesul atribuit de pacient este obiectiv.
Acest lucru este valabil pentru toate simptomele comunicate de către
pacient. Medicul însă trebuie să obțină sensul precis al simptomului înainte ca
acesta să devină obiectiv. Prin urmare durerea în sine este subiectivă. Atunci când
este descrisă natura acesteia (unde, când, iradiere, factori de alinare sau agravare,
etc.) se poate utiliza în mod obiectiv acest simptom.
(...)
Medicul subiectiv s-ar percepe pe sine ca ființă cu posibilități.
Înțelegerea poate merge până la boală; dar, dacă este necesar, va merge până în
plenitudinea situației, căutând adevărul din dileme, aducând la suprafață posibilitățile
de a fi ale pacientului; amplificând potențialitatea individului și sentimentul
de a fi înțeles. Acest lucru amplifică sau îmbogățește autonomia autentică a pacientului;
pe de altă parte, reprezintă binefacere autentică din partea medicului. Astfel binefacerea
apare într-o altă lumină, fiind mai mult decât doar tratamentul medical corect (în
opoziție cu autonomia pacientului). Acesta ar fi sinonim cu binefacerea obiectivă.”
(Extrase din discursul rostit de dr. Gheorghe Borcean, președintele CMR, la
Adunarea Generală a Colegiului Medicilor din România, 13 octombrie 2017)
N. red.: Am ezitat în a găzdui pasaje din acest discurs între rubricile „Între ghilimele”
și „Gazeta de perete”. Întinderea neobișnuită a textului nu ne permite reproduceri
mai ample, dar îi invităm pe cititorii interesați să caute acest text pe site-ul
CMR.
