Newsflash

Atunci când îți pasă prea mult

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - oct. 13 2017
Atunci când îți pasă prea mult
     Uneori (de prea multe ori) viața unui profesor poate fi de-a dreptul mizerabilă. Tocmai aminteam examenele din sesiunea de toamnă care vin cu și mai mult stres pentru că, pentru unii, reprezintă un termen final. Spre exemplu, ar putea reprezenta repetarea anului sau chiar ceva și mai neplăcut decât atât. De ce este groaznic ceea ce se petrece? Pentru că ne aflăm la aproape 12 luni de la primul curs (octombrie, în fiecare an) și realizăm că, în cazul unora, am risipit un an fără niciun rezultat.
     În urmă cu exact o săptămână, vineri, aveam bucuria organizării unui simpozion științific la INCDMM „Cantacuzino”. Nici nu mai țin minte când se organizase precedentul. Prezentările au fost interesante și au inclus mesaje de sănătate publică deosebit de utile, comentarii și discuții. Dar la final, înspre seară, eram așteptat de trei persoane: un medic, un absolvent din acest an și un student care probabil nu va absolvi anul doi. Pe primii doi îi așteptam, celui de al treilea îi spusesem că nu avem ce să discutăm și că dacă vrea neapărat să conteste nota de la examen poate să o facă în scris și va primi răspunsul prin intermediul decanatului facultății de medicină. Un astfel de mesaj este foarte rar, din partea mea. Inițial, după ce mi-a scris și m-a rugat să revăd teza în prezența lui am fost, bineînțeles, de acord. Întotdeauna sunt de acord. Aveam teza în apropiere și am revăzut-o rapid, singur: o teză de nota 3 (trei). Ce s-ar mai putea discuta în plus? I-am comunicat cele de mai sus pentru că nu exista nici măcar un singur motiv pentru care să mai discutăm. Studentul respectiv a scris corect doar trei enunțuri: titlurile subiectelor copiate de pe ecran, înainte de a începe examenul. În rest: S. pneumoniae are ca factori de patogenitate „foarte ușor răspândit” și nu produce nimic altceva în afară de pneumonie; caracterul de patogenitate al Vibrio cholerae este „toxina ulerică”; iar Treponema pallidum „se cultivă pe un mediu ce favorizează bacteria de sifilis”. Studentul era disperat că va rămâne repetent și ca atare a stat să mă aștepte. Dacă tot a venit, i-am arătat și teza, dar el a cerut nota 5. La întrebările cu răspuns la alegere a dat opt răspunsuri corecte din 30, adică a răspuns corect la 26,67% din întrebări. Cum aș putea să dau nota 5? Cum să procedez încât să nu fiu „profesorul cel groaznic” – pentru că asta se va spune despre mine? Să dăm nota 5 tuturor, indiferent de cât învață și cât știu? Este teribil.
     Acea zi nu s-a terminat așa. La un moment dat, într-o pauză a conferinței, a apărut cineva și mi-a spus că mă așteaptă mama unui student, că vrea să îmi vorbească. Cum să vorbesc cu dânsa? Cum să îi spun, în față (iar dânsa să plângă, cu speranța că pot modifica nota), că are un copil care nu a reușit să scrie nici măcar de nota 4 (patru)? Un copil care, probabil, și-a manifestat dezinteresul pe parcursul unui an universitar, iar acum dorește să promoveze?
     Viața unui profesor căruia îi pasă, care pune suflet în ceea ce face, poate fi de-a dreptul mizerabilă. Despre primul student am primit un mesaj prin sms de la cineva care l-a văzut mergând pe stradă, după ce a plecat din institut: „amărâtul, merge pe stradă și plânge”. Vorbim despre un tânăr în putere, înalt, solid, cu aspect plăcut, suficient de dotat pentru a învăța și pentru a ști. Un tânăr care atunci plângea pe stradă. Mi se rupe sufletul. Chiar îmi pasă. Chiar mă doare. Chiar aș vrea ca toți acești copii (pentru că se poartă ca niște copii) să se simtă bine, să se dezvolte, să învețe, să știe, să devină medici buni și foarte buni și oameni pe măsură. Dar cum pot să dau nota 5 în loc de nota 3? Insist și insist: mă doare, mă preocupă, sufăr pentru el. M-am gândit și încă mă mai gândesc la situația lui, la părinții lui, la viața lui (doar că, timp de un an universitar, el nu s-a gândit la toate acestea). La fel și în cazul mamei: cum să stau față în față cu dânsa, să o văd plângând, iar eu să nu pot să „schimb nota”?
     Insist pe ideea că sporul de stres trebuie acordat cadrelor didactice (în special celor cărora le pasă, fie acestea din orice zonă a învățământului, de la creșă și până la cele mai înalte școli). Unii ar putea să creadă că îmi doresc o plată suplimentară și că mă interesează aspectul material – nici pomeneală. Am socotit cândva că am „adunat” cam 18–20 de ani de voluntariat, probabil mult mai mult. Apreciez voluntariatul și cred din toată inima că o societate nu poate să progreseze dacă membrii acesteia nu sunt dispuși să pună măcar puțin și de la ei, fără a cere nimic în schimb.
     Am auzit de atâtea ori mizerabila expresie „mie ce îmi iese?”. Sigur au mai auzit-o și alții. Poate am să povestesc cândva despre perioadele în care am lucrat fără salariu, fiind angajat pe bază de contract, bineînțeles. Dar nu problema materială este în discuție aici, ci problema psihologică, sufletească. Un „spor de stres” ar dovedi aprecierea, măcar pe această cale, pentru eforturile depuse de unii dintre cei care suferă alături de sistemul de învățământ și alături de cei pe care doresc să îi pregătească în cele mai bune condiții și de la care așteaptă un răspuns corespunzător (să învețe!), un răspuns colegial. Eu îmi văd studenții ca pe viitori colegi și mă aștept ca ei să înțeleagă aceasta, să își înțeleagă poziția într-un viitor sistem sanitar și să reacționeze așa cum se cuvine.
     Eu le spun tot ce este bine de știut încă de la prima întâlnire, la primul curs. Însoțesc prezentarea cu un număr de sfaturi pe care le trimit către șefii de serie cu rugămintea de a le distribui colegilor. Îi rog să nu citească „în zigzag” și le spun că pot întreba orice și că ne interesează opinia lor inclusiv pentru a îmbunătăți lista de sfaturi. Asistenții completează mesajul în cursul lucrărilor practice și pornim la drum împreună cu ei având la îndemână cam tot „bagajul” necesar. Dar le mai spun și că singurul lucru pe care nu o să îl facem este să învățăm în locul lor. Pe parcursul anului, le răspundem la orice întrebare. La examen însă, este vremea lor. Și ajungem la final de an să întâlnim probleme precum cele de mai sus sau să descoperim că nici după doi ani de facultate nu sunt în stare să se autoevalueze și nu pot fi observatori obiectivi. O teză de 8 este considerată de un coleg că ar merita 10, iar de o colegă este apreciată la 9,6. O teză de 5–6 se dorește a primi cel puțin „un opt”. Conform opiniei unor studenți (observați că pe aceștia nu îi mai numesc colegi, pentru că nu sunt!), tezele de 2, 3 sau 4 merită cel puțin nota 5. Și tot așa.
     A început un nou an universitar. Este la fel de greu sau mai greu în comparație cu precedentul (din motive extrauniversitare). Pentru a-mi muta atenția, puțin, de la cele de mai sus, am să transcriu dintr-un email primit în urmă cu două zile: „Am vrut să vă scriu un mesaj înainte de începerea anului 3 ca să-mi exprim recunoștința. Vreau să vă mulțumesc pentru toate cazurile pe care ni le-ați pus la dispoziție, chiar dacă mai mereu am dat răspunsuri necorespunzătoare. În ciuda prestației mele, acele cazuri mi-au deschis calea către anul 3, către clinică, spre cariera de medic. Mă gândesc din ce în ce mai mult că până acum am învățat exact cum spuneați că învățăm cu toții, ca niște liceeni, uitând unde suntem, cine suntem și mai ales cine trebuie să devenim... doctori buni și foarte buni. Cazurile prezentate de dumneavoastră, povestirile adevărate de la sfârșitul capitolelor din cartea dumneavoastră precum și practica de vară, au fost pentru mine un duș rece – trezirea la realitate. Sper și mă rog să nu mai uit aceste lecții. Așa cum m-ați îndemnat, după colocviu, am început să fac gimnastică zilnic, să mă rog mai mult decât o făceam; mă rog, bineînțeles, și pentru dumneavoastră. Iar când se întâmplă să nu reușesc, realizez cât este de folositor, de fapt, și reiau. Vă sunt foarte recunoscătoare pentru toate sfaturile, scrise și rostite. Aș contribui cu mare plăcere la setul de sfaturi scrise, pentru următorii colegi, dar nu am maturitatea necesară. Cum aș putea să dau altora sfaturi, când eu nu le pot respecta? Mă rog pentru maturitate, consecvență și responsabilitate. Știu că Dumnezeu dă cu mână largă, așa cum El a putut și mai poate încă să dea biruință oricărui mic David în fața oricărui Goliat. Oricum, în forma în care era când ni l-ați trimis nouă, setul de sfaturi mi s-a părut mai mult decât potrivit și binevenit. Nu o să uit cum ne-ați sfătuit mereu, nimeni nu a mai făcut asta până acum, nici măcar în clasele mici”.
     Mesajul aparține unui copil bun, cu mare potențial și aproape cu certitudine o viitoare colegă. Este necesar să continue să lucreze, să învețe, să se dezvolte, însă pornește de la un fond bun pe care poate construi – inclusiv în domeniul colegialității.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe