Rememorez
o perioadă foarte dificilă, care inerent îmi aduce aminte că am pierdut unul
dintre cei mai buni prieteni, medic. Era vremea când nu se mai dăduseră
concursuri de intrare pe post în București de peste zece ani și toți absolvenții
(aproape toți, cu mici excepții) ajungeau, implacabil, la țară, după o perioadă
de trei ani de stagiatură. Alexandru-Paul, un bun prieten, în ciuda unei medii
generale cu puține sutimi sub zece, a fost repartizat ca medic într-un sat din
sudul țării. Distanța era suficient de mare încât naveta să fie aproape
imposibilă. A devenit un adevărat medic de familie, aproape mereu alături de
pacienții din satul respectiv. Învățase ca student despre utilizarea corectă a
antibioticelor și a chimioterapicelor. Citise și în plus, bineînțeles. Și nu
prescria niciodată „din prima“ aceste medicamente pacienților la care nu avea
certitudinea unei infecții bacteriene. Era ușor? Nici pomeneală! Ca să poată
aplica în mod corect ceea ce învățase (și în care credea, ca medic), monitoriza
pacienții, ținând cont de particularitățile fiecăruia. Pe jos sau cu șareta (șareta,
calul și, uneori, vizitiul reprezentau cam toate facilitățile de care dispunea;
de multe ori, mâna singur calul, avea grijă să fie destui coceni de porumb în
grajd, iar la nevoie să cumpere cele necesare pentru întreținerea animalului
utilitar), într-o desăvârșită ordine și stabilind prioritățile în funcție de
gravitate, își vedea pacienții pentru a „simți“ dacă are loc o trecere de la o
banală infecție virală la una bacteriană medie sau gravă, necesitând
antibiotice. Vedea pacientul la cabinet, dar mai apoi îl vizita la domiciliu și
nu se lăsa până nu era sigur că evoluția este bună. În vremea aceea,
mortalitatea infantilă între pacienții de care avea grijă s-a îndreptat spre
zero (doar micii pacienți cu malformații sau cu o patologie gravă transmisă
congenital, pentru care în acele timpuri nu exista tratament, aveau o evoluție
gravă). Eu eram student, dar l-am vizitat și am ajutat la consult în cabinet.
Odată am mers când era frig – atât de frig încât pacienții erau consultați
„prin palton“. Apa era atât de dură încât distrugea seringile (utilizam seringi
clasice, sticlă/metal). Pistoanele puteau fi deplasate doar aplicând o forță
consistentă. Nu era voie să pierzi o seringă, pentru că alta nu mai primeai și
nici de unde să cumperi nu aveai.
Salariile?
O să spun doar că salariul unui medic rezident de anul I, într-un spital cu
profil de urgență, este în prezent echivalent salariului nostru la vreo 14 ani
de la terminarea facultății. Și tot în acest sens: știe cineva, vreun coleg din
„cei mari“, care diriguiesc mersul lucrurilor în sistemul sanitar, că salariul
unui medic primar de la Institutul Cantacuzino poate fi mai mic decât salariul
unui medic care a început rezidențiatul de două luni? Și dacă știe, îi pasă?
Dar medicul primar respectiv trebuie să contribuie la diagnosticul cazurilor
dificile, să discearnă între o infecție „banală“ cu Escherichia coli și
una produsă de un patotip, să răspundă și să transmită rezultatele, dar și să
se gândească dacă banii pentru întreținere, masă, sau chiar și abonamentul de
autobuz ajung de la o lună la alta. E ușor să „arunci“ un institut de la un
minister la altul, să te speli pe mâini și apoi să aștepți rezultate, dar ce te
faci în momentele dificile, când ai nevoie de instituții puternice, de oameni
bine instruiți, de specialiști care să fie cu gândul doar la aspectele tehnice și
de diagnostic și să nu aibă grija zilei de mâine. Halal colegialitate și grijă
pentru sistem sau pentru sănătatea cetățenilor!
Am
primit un mesaj de la un student din anul patru, cu următorul conținut:
„Prietena mea este internată de duminică după-amiaza. S-a prezentat la camera
de gardă cu mai multe semne și simptome (...), fără febră. Acolo, un rezident
i-a drenat formațiunea respectivă, a trecut-o pe penicilină i.v. (+
perfuziile aferente) și a internat-o. Astăzi de dimineață, medicul primar (...)
i-a mai făcut o dată drenaj (urlând la pacientă să deschidă gura larg, în condițiile
în care avea trismus, și așteptând ca pacienta să cunoască ce presupune manevra
indicată – nu cunoștea și nici nu a înțeles ce i s-a spus să facă). Tot astăzi
i-au făcut EKG, fără să se obosească să îi explice dacă rezultatul are vreo
semnificație. Acum câteva ore, am trecut să o vizitez și să discut și cu
medicul despre ce s-a întâmplat și ce este de făcut în continuare (fata nu este
studentă la medicină). Pe medic nu l-am găsit nicăieri, nimeni nu știa unde a
dispărut, ba chiar mi s-a spus că și-ar fi terminat programul pe ziua
respectivă la spital (să fi fost cam 13,30). În schimb, rezidentul care s-a
ocupat cu internarea era pe acolo“. Până acum, nu ar fi lucruri legate de
colegialitate, ci de o situație care poate fi întâlnită și în alte spitale, în
alte contexte medicale. Dar oare ne place că lucrurile stau așa?
Studentul
a spus mai departe: „M-am prezentat, am spus că sunt și eu la medicină, și că
în calitate de student aș dori niște detalii. L-am întrebat și dacă s-a făcut
examen microscopic produsului patologic drenat și/sau cultivare în laborator,
întrucât mă întrebam dacă tratamentul antibiotic a fost ajustat în funcție de
bacterie. Răspunsul acelui rezident a fost: «Nu avea puroi, din ce să îi facem
examen?! A curs doar sânge». Apoi eu am spus că inflamația aceea trebuie să
aibă o explicație și că și sângele ar putea să fie un produs patologic. Din
nou, mi s-a spus că nu era puroi, nu aveau de ce să facă examen microscopic sau
culturi și că, dacă s-ar fi făcut culturi, obținerea rezultatelor ar fi durat
prea mult (24–48 de ore)“. Cum poate un medic să aprecieze cu ochiul liber
prezența piocitelor sau a unor bacterii? În cazul în care a avut loc o incizie
urmată de drenaj, este limpede că în spatele barierei incizate se ascunde ceva
ce poate fi investigat microscopic. Oare se studiază degeaba biologia celulară,
histologia, microbiologia, anatomia patologică? Sunt zeci și sute de ore
adunate în primii trei ani de facultate. Dar fiziopatologia? Dar bolile infecțioase?
Dar alte materii? Pentru a stârni imaginația și amintirile cititorului propun
fotografia alăturată, în care putem observa...
Mesajul
a continuat: „Am recomandat, poate că mi-am depășit atribuțiile, realizarea
unui exsudat faringian. Rezidentul și-a dat ochii peste cap și mi-a răspuns în
felul următor: «Eu înțeleg că ești student, dar ce înveți tu la facultate nu e
chiar așa. Oricum, și dacă îi facem, există șanse să nu găsim nimic. Ea
probabil are în gât o infecție cu un stafilococ, un streptococ sau Moraxella».
Am preferat să închei această discuție și să nu mai cer alte explicații. Mi s-a
părut foarte scârbit de faptul că mi-am permis să pun anumite întrebări și să
încerc să aflu mai multe despre acest «flegmon fără puroi»“. Atunci când nu ești
de față la o discuție nu poți avea o părere fermă. Poți doar să te gândești la
o situație care, ipotetic, este descrisă exact așa cum s-a petrecut. Este
foarte posibil ca așa ceva să se fi întâmplat și chiar să se repete. Faptul că
medicul rezident a stat la discuții, a dat unele răspunsuri, nu „l-a repezit“
din prima pe colegul student reprezintă o atitudine normală, colegială.
Aspectele științifice/tehnice nu le mai comentez. Cu toate acestea, mesajul
primit ajunge la o concluzie: „Acest mod de lucru îmi produce o stare foarte
neplăcută și mă face să îmi doresc să plec din țară“. Nu sunt deloc de acord cu
această concluzie, dar ea există și gândul la așa ceva a fost indus. Trăim și
lucrăm într-un sistem cu multe lipsuri, într-o societate care s-a degradat și
pare a se degrada în continuare. Mai rău decât atât, aparent nimănui nu îi pasă
și nu există măsuri sau încercări pentru ca situația să se îndrepte. Sunt multe
de făcut și bani puțini, dar unele atitudini nu costă bani și nici nu presupun
un efort prea mare. A încerca să fii un bun coleg reprezintă minimul ce ne stă
la îndemână. Trebuie doar să vrem.
