Performanţele
medicale presupun adesea eforturi îndelungate, crearea unor echipe, achiziţii
de echipamente, traininguri. La capătul lor, rezultatele. Dacă, însă, cei care
depun aceste eforturi nu se simt răsplătiţi la justa valoare, de sistemul în
care funcţionează, pot şterge cu buretele toate aceste eforturi, munca echipei,
speranţele pacienţilor. Poate fi îndreptăţită o astfel de atitudine? (Dr. A. M.)
În sensul mişcării acelor de ceasornic,
pornind dinspre vest, districtele oraşului imens în care trăiesc de aproape 40
de ani sunt Manhattan, Bronx, Queens, Brooklyn şi Staten Island. Eu lucrez, din
1993, în Queens, unitatea geografică cu cea mai mare diversitate a populaţiei
din Statele Unite. În şcolile publice din Queens sunt copii care s-au născut în
91 de ţări. În coridorul scurt al serviciului de consultaţii pe care îl conduc
se deschid cabinetele unui medic care vorbeşte letona, al unuia venit din
Israel şi al unei colege născute în Milwaukee din părinţi originari din Galaţi,
care a trăit în Spania şi Maroc şi şi-a făcut studiile în Mexic. Asistentele
medicale sunt din Trinidad, Haiti, Taiwan şi Irlanda. Tot din Irlanda este şi
secretara noastră. Majoritatea medicilor rezidenţi sunt născuţi în această ţară,
dar numai anul acesta am avut plăcerea să lucrez cu tineri din Ungaria, India,
Pakistan, Japonia, Germania, Ucraina şi Grecia. Aşa că nu surprind pe nimeni cu
faptul că, în fiecare zi, în scurta pauză de prânz, citesc presa românească pe
internet. Mă uit întâi la România liberă,
apoi deschid revista 22. Când am
câteva minute în plus, arunc o privire Observatorului
cultural şi României literare. E şi
acesta un fel de a fi acasă. Iar dacă lectura presei nu-mi stârneşte nostalgii
(nici nu are cum, căci nostalgia este sentimentul de regret pentru un timp, o
parte a vieţii pe care oricum n-o putem retrăi), mă ajută să înţeleg prin ce
trec oameni care îmi sunt dragi şi care merită mai bine.
Aşa am ajuns să citesc, în ediţia electronică
din 4 iunie a revistei 22, un
articol* scris de colegul nostru dr. Vlad Mixich, despre scăderea substanţială
a numărului de inimi transplantate, în 2012, în România. Sper că am înţeles
bine – că o majoritate a acestor intervenţii se efectuau într-un centru
universitar transilvănean, dar că în ultimul an specialiştii din acest oraş nu
au găsit un donator compatibil cu niciuna dintre cele 20 de inimi prelevabile şi
identificate de Agenţia Naţională de Transplant. Surprinzător, chirurgul cu cea
mai mare experienţă din oraş spune însă că „orice om cu logică se întreabă: dacă
ţi se răspunde timp de 20–30 de donatori că nu avem pacient compatibil, nu avem
pacient compatibil, nu ar trebui să intri la idei că e ceva în spate?“.
Ajuns la acest răspuns, a trebuit să iau o
pauză. În ciuda faptului că sunt (mă rog, aşa sper) un „om cu logică“, nu
intrasem la idei că „e ceva în spate“. În logica mea, un program de transplant
funcţionează făcând transplanturi şi, implicit, oferind singura şansă de
supravieţuire celor de pe lista de aşteptare a inimilor.
Dar să vedem, totuşi, ce era „în spate“. Se
pare că, în urmă cu doi ani, centrul de transplant cardiac îşi pierduse
autonomia juridică şi financiară. Dar nu îşi pierduse chirurgii, echipa medicală
de suport pre- şi postoperator, echipamentul şi personalul auxiliar. Aparent,
nu se schimbase nimic în Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant, care
ocupa un etaj al Spitalului Judeţean, o instituţie din sistemul public de sănătate
din România. În lipsa altor detalii, nu pot să spun decât că „în spate“ erau
chirurgi cu un comportament pasiv-agresiv, care intraseră într-o grevă pe care
nu avuseseră curajul să o declare public.
Dacă felul în care înţeleg eu lucrurile este
corect (s-ar putea să mă înşel şi m-aş bucura să fie aşa), atunci acest „caz“
reprezintă o încălcare de cea mai mare gravitate a eticii profesiunii noastre.
Este încălcat principiul beneficienţei; să faci bine, în acest caz,
transplantând o inimă, înseamnă să dai ani de viaţă cuiva lipsit, altfel, de
orice speranţă. Este încălcat principiul non-maleficienţei, pentru că fiecare
zi care trece fără mesajul providenţial adaugă disperare unei vieţi şi aşa
chinuite mai mult decât ne putem imagina. Este încălcat principiul justiţiei
sociale, pentru că „pierderea oportunităţii“ înseamnă pierderea încrederii
într-un sistem de procurare a organelor ameninţat de prejudecăţi şi deficite
bugetare. În sfârşit, este încălcat principiul autonomiei bolnavului, în
favoarea autonomiei chirurgilor, într-un sistem care e finanţat în întregime de
bolnavi şi de familiile lor prin asigurări sociale. O asemenea atitudine nu
poate fi niciodată îndreptăţită.
* Femeia
cu tigara gateste la Ministerul Sanatatii, preluat (cu o greşeală în titlu)
de pe HotNews.ro („Femeia cu tigaia gateste la Ministerul Sanatatii“) – n. red.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.