Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Atitudinea potrivită

Viața Medicală
Prof. dr. Mircea Ioan POPA vineri, 3 martie 2017
     Simțim de multe ori că mesajele pe care încercăm să le transmitem se lovesc de o barieră pe care nu prea știm cum să o depășim. Nu doar mie mi se întâmplă asta, sunt și alți colegi care mărturisesc același lucru. Am primit cu două zile înainte de sesiune un mesaj care începe plăcut: „Doresc, în primul rând, să vă urez un an binecuvântat cu bucurie, liniște și pace sufletească, atât în contextul sesiunii care tocmai a început, cât și în contextul social în care ne este dat să trăim. Întrucât am rămas «datoare» cu un feedback în privința noului an de studiu, pot spune că anul al treilea este unul extrem de frumos, dar și foarte solicitant. Afirm însă, cu încredere, că este cea mai frumoasă experiență pe care am avut-o până acum în facultate. Împreună cu colegii de grupă, facem parte dintr-o serie care face pregătirea semiologică la spitalul... Am avut șansa de a învăța de la asistenți implicați și răbdători, dobândind experiențe valoroase în cele 14 săptămâni de studiu”.
     Chiar dacă lucrez cu 300–400 de viitori colegi, îmi pasă de fiecare în parte. La începutul anului universitar încerc să le dau unele sfaturi generale (anul acesta a fost prima dată când le-am transmis aceste sfaturi chiar înainte ca anul universitar să înceapă), țin la ei ca la orice coleg și mă port cu toți ca atare. Indiferent de experiența acumulată în peste un sfert de veac de activitate (din păcate, în mare parte nu pozitivă), la fiecare debut de an o iau de la capăt cu aceleași gânduri pe care le și transmit încă de la primul curs. Le spun tuturor celor prezenți (de regulă amfiteatrul de la INC „Cantacuzino” este plin de viitori colegi), la fiecare serie în parte: „Eu vă consider pe fiecare drept colegii noștri și mă gândesc la fiecare dintre voi că sunteți aici cu gândul de a deveni medici foarte buni și oameni pe potrivă”. Și chiar așa și gândesc. Toți vin cu aceeași șansă de a li se oferi ceea ce le este necesar pentru dezvoltare în complexa misiune în care s-au angrenat. Pe parcurs, însă, unii nu arată că își doresc ceea ce credem noi că este bine pentru ei și viitorii lor pacienți, iar noi începem să ne necăjim și să ne punem întrebarea: „Cum să facem și ce să facem ca să îi determinăm să își înțeleagă misiunea?”. Continuăm să căutăm răspunsul.
     Citeam mesajul primit de la cineva care acum este în anul trei și mă bucuram că o să mi se istorisească mai multe cu privire la acest an atât de important. Doar că, respectivul feedback cu privire la anul trei era unul foarte scurt, motivația emailului fiind puțin diferită: „Întrebarea pentru care vă deranjez are ca scop ajutorarea unei tinere care suferă de boala Lyme. Nu o cunosc personal, știu doar că are aproximativ 30 de ani și până în urmă cu două luni se afla sub tratament pentru simptomele aferente bolii. În urmă cu șase luni, starea i s-a agravat, iar medicul curant i-a spus că nu mai poate face nimic pentru ea. Tratamentul a fost întrerupt în luna decembrie și, tot de atunci, este țintuită la pat. Prietenii ei au căutat ajutor la un medic din SUA, iar consultația este programată în trei săptămâni. Cu toate acestea, văzând starea în care se află, sunt neîncrezători că va putea supraviețui unui drum atât de lung și obositor (nu poate sta mai mult de trei ceasuri în șezut). Sunt dispuși însă să își asume ultima șansă pe care o cunosc până acum. V-aș fi extrem de recunoscătoare dacă mi-ați putea da un sfat pe care să îl transmit apoi prietenei ei”.
     Sunt mai multe aspecte la care am să mă refer. În primul rând, niciun viitor coleg nu are o datorie să transmită un feedback. Este doar o problemă de bunăvoință (atât de rar întâlnită). Eu lucrez împreună cu ei pe parcursul unui an universitar. Cu unii mă întâlnesc doar la cursuri, examene și prin email. Cu alții și la lucrările practice. Cu puțini dintre ei și la cercul de microbiologie sau la alte activități extracurriculare. Fiecare participă și se implică în funcție de cât de mult dorește să se dezvolte pe tărâmul medical. Nu discutăm doar despre microbiologie, ci și despre proiecte, programe, activități ce se pot desfășura în anii mai mari, despre participarea la conferințe și congrese și multe altele.
     Lucrând împreună, în mod cert îmi doresc să știu ce mai fac, cum evoluează, cum se descurcă în anii următori, dar din sutele de studenți ai anului doi mai primesc mici mesaje de la mai puțin de 2% din ei. Consider drept necolegială această atitudine, mai ales că toți cei care „au urechi de auzit” pot să audă mesajul pe care eu îl transmit pe parcursul anului doi. Atunci când eram student nu existau email, sms, whatsapp etc. Nu simțeam că există o legătură cu toți profesorii și asistenții cu care veneam în contact. Au fost și situații în care eu (sau întreaga grupă din care făceam parte) abia așteptam ca activitatea să se încheie, să dăm examenul și să nu ne mai întâlnim. Dar am avut mulți profesori de respectat și încercam cât de mult puteam să îi mai vizitez, să le spun „pe unde mai sunt” și ce mai fac, să le mulțumesc pentru modul în care ne-au învățat și au avut grijă de noi. Când venea luna martie încercam să ajung la cât mai multe dintre doamnele cu care lucrasem în anii anteriori sau în anul respectiv, având la mine mai multe buchețele de ghiocei și urarea potrivită acelei perioade. Asta consider eu o atitudine potrivită. Nu era ușor, în condițiile de atunci, dar la finalul zilei aveam un sentiment de bucurie, dar și de mâhnire că nu reușisem să ajung să spun tuturor la mulți ani – încercam să suplinesc în zilele următoare. Astăzi, însă, când tinerii utilizează atât de multe mijloace „electronice” de comunicare, când email-ul se scrie în câteva zeci de secunde, se trimite într-o secundă și este practic gratuit... „dispariția” foștilor studenți (viitori colegi) este necăjitoare.
     În al doilea rând, am remarcat faptul că nu mi s-a transmis un feedback (din acea presupusă „datorie”), ci doar o introducere la întrebare/rugăminte. Era doar un mod de a se ajunge la o solicitare într-un fel mai puțin abrupt. Mesagerul este dintre copiii pe care i-am remarcat în sens pozitiv în anul doi. Cred că va avea o evoluție bună și va deveni un medic bun și omenos. Studenții știu că pot să îmi pună întrebări și să îmi ceară ajutorul. Află acest „secret” încă din primul curs. Tot atunci află și că mă deranjează să îmi spună că mă deranjează – pentru că îi consider viitori colegi și încerc să le fiu de ajutor atât cât pot.
     În al treilea rând, este vorba despre o problemă medicală și colegială (sau necolegială) destul de serioasă. Sunt ani buni de când „boala Lyme a ajuns și în România”. Au apărut laboratoare „specializate”, am văzut chiar reclame în acest sens în stații de metrou sau pe stradă. Exista și cineva (nemedic) care punea diagnostice și stabilea tratamente (cu multe aberații) pentru maladii transmise prin vectori (inclusiv boala Lyme), dar fără legătură cu situația reală. Omul aflat în suferință se leagă de orice potențială speranță. În domeniul neurologiei există și entități patologice grave, cu prognostic rezervat, fără tratament curativ. Și atunci, având în vedere că boala Lyme este produsă de o bacterie (spre exemplu Borrelia burgdorferi sensu stricto în America de Nord și Borrelia afzelii respectiv Borrelia garinii în Europa și Asia) și ca atare potențial vindecabilă cu antibiotice, se speră că semnele și simptomele sunt provocate de bacterii și nu este vorba de o afectare profundă a sistemului nervos. Aceste „speranțe” sunt întărite, necolegial, prin sfaturi și diagnostice incerte care amână diagnosticul de certitudine și o eventuală abordare corectă medical.
     În tot și în toate trebuie să gândim colegial, să ne închipuim că poate fi vorba de noi sau de cineva apropiat nouă, să colaborăm, să ne sfătuim, să recunoaștem când suntem depășiți de o anumită situație sau atunci când greșim, pentru că doar așa, prin colegialitate, ne putem îndeplini misiunea.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.