De data aceasta îmi voi lua
libertatea de a dezvălui doar la sfârșitul acestor rânduri
întregul nume al autorului citatului alăturat. Aici voi menționa
doar că e vorba de un distins internist francez, în a cărui listă
de domenii de interes se numără bolile alergice și cele ale
sistemului renal.
Nu voi ascunde că am avut nevoie de
mult timp pentru a comenta acest citat, nu pentru că părea anodin
și nu pentru că deja abordasem subiectul (ce-i drept, parțial) în
câteva din însemnările anterioare publicate la această rubrică.
Ezitarea mea provenea de la includerea în fraza alăturată a două
cuvinte cu conotație mai mult psihologică, „tact” și
„sensibilitate”, noțiuni extrem de subiective și (așa cum
spune și autorul) greu de definit. Cum pregătirea mea intelectuală
nu a cuprins niciodată elemente organizate din domeniul psihologiei,
temerea mea consta în pericolul de a aborda subiecte pentru care nu
sunt suficient pregătit. Dar ceea ce m-a convins definitiv să
dezvolt subiectul a fost ocazia fericită, ce mi s-a oferit în urmă
cu doar câteva zile, de a mă afla mai mult timp în preajma
profesorului George Litarczek, fondatorul anesteziologiei române,
ajuns la aproape 92 de ani. Ne-am întâlnit la Sinaia, cu prilejul
congresului anual al Societății Române de ATI, și am folosit o
bună parte a timpului liber pentru un extrem de interesant schimb de
opinii cu cel care de 70 de ani domină scena ATI românească (și
nu numai!), atacând subiecte variate, printre altele deontologia
medicală și atitudinea medicului față de pacientul aflat la
restriște sau la răscruce de drumuri. Aceste discuții mi-au
confirmat pe deplin necesitatea de a redeschide subiectul, dată
fiind situația deloc strălucită a sistemului actual de comunicare
între pacient și medicul său.
Dar, în loc să repet motivele
și/sau pretextele pentru care am ajuns în situația în care
comunicarea cu pacientul se află pe un loc modest pe lista
priorităților clinicianului de azi, lucruri cunoscute și dezbătute
cu nenumărate ocazii, voi încerca să mă restrâng la conținutul
citatului alăturat și să abordez nu ideea importanței
comunicării, ci însuși conținutul ei și modul în care această
comunicare ar trebui să se desfășoare.
Celebrul dramaturg francez,
Corneille, a folosit în „Cidul” o frază care tradusă sună cam
așa: felul cum dai e mai important decât ce dai. Corneille se
referea la modul cum trebuie oferit un cadou, dar sunt convins că
această frază se potrivește foarte bine și la modul în care are
loc (sau ar trebui să aibă loc) discuția medicului cu pacientul
aflat în îngrijirea sa.
Voi începe prin a lua exemplul
discuției cu un pacient suferind de o maladie neoplazică. Pentru
cei mulți, care nu cunosc acest amănunt din cariera mea
profesională, am funcționat acum aproape o jumătate de secol, timp
de aproape zece ani, ca medic specialist ATI la Institutul Oncologic
din București, pe vremea când această instituție se afla la
Filantropia. În acei ani, am avut nenumărate ocazii să asist la
discuții între colegii mei oncologi și pacienții lor și să
descopăr că în imensa majoritate a cazurilor pacientul nu era
informat de adevăratul său diagnostic, ci i se puneau în față
termeni medicali uneori neinteligibili, cu intenția (pe atunci poate
justificată) de a nu produce o traumă psihologică nefericitului
aflat într-o gravă situație medicală.
Odată ajuns în Israel, am întâlnit
aproape imediat o nouă (pentru mine) realitate, creată de o
atitudine complet diferită în ceea ce privește modul cum trebuie
informat pacientul de maladia recent diagnosticată. În aceste
ocazii, am putut constata existența diferitelor moduri de a aborda
acest subiect, care include o încărcătură psihologică ușor de
înțeles. Nu o dată am apreciat tactul și sensibilitatea cu care
era adus la cunoștința pacientului diagnosticul nefast. De cele mai
multe ori, medicul știa să creeze o atmosferă plăcută, aș
numi-o chiar intimă, încercând să se coboare de pe piedestalul
oferit de profesie și să abordeze subiectul de o manieră umană,
conducând o discuție între două ființe umane, singura deosebire
între ele fiind că unul din cei doi poseda cunoștințe mai
complete despre boala în cauză.
Nu voi încerca să vopsesc în
culori prea vii realitatea de azi, tocmai din cauza faptului că,
alături de nenumărate exemple precum cel de mai sus, un observator
atent va fi pus nu o dată în fața unor situații în care tactul
și sensibilitatea de care ar trebui să dea dovadă medicul
(folosind celebra expresie caragialiană) există, dar lipsesc cu
desăvârșire! Aici nu mai e vorba de lipsă de timp, ci pur și
simplu de o elementară lipsă de condescendență pentru situația
în care se află pacientul în cauză.
Nu-l voi sfătui pe cititorul
interesat de acest subiect să „vândă” pacientului o situație
roză, în care elementele pozitive înlocuiesc cu totul aspectele
grave ale bolii, ci încerc să propun o atitudine care să lase loc
speranței, fără a oferi celui în cauză motive nejustificate
pentru a ieși fericit și satisfăcut din cabinetul medicului.
Această atitudine nu e ușor de abordat, pentru că ea cere o
înțelegere a psihologiei bolnavului (mai ales că și din acest
punct de vedere un pacient nu seamănă cu altul) și, din păcate,
școlile noastre nu au găsit mai niciodată locul și timpul pentru
a infiltra studenților în medicină importanța atitudinii umane în
discuțiile cu pacientul.
Am întâlnit confrați care încearcă
să iasă din acest aparent impas oferind pacientului cifre și
procente legate de prognosticul bolii, uitând că pentru pacient
important e să știe nu care sunt posibilele rezultate ale
tratamentului, ci în ce categorie se încadrează el însuși! Dar,
în același timp, în acele situații disperate în care finalul
nefast e evident în imensa majoritate a cazurilor, tactul și
sensibilitatea trebuie să-și spună cuvântul și să ofere
pacientului o speranță, oricât de mici ar fi șansele acestuia de
a se bucura de un deznodământ fericit.
Am deplina convingere că în orice
situație se poate găsi o rază de lumină care să diminueze
impactul știrilor negative. Meritul medicului curant e să găsească
această sursă luminoasă și s-o plaseze în contextul discuției
cu pacientul și familia sa. Amintind familia, aceeași problemă și
aceeași mult dorită atitudine se întâlnește și în cazul în
care interlocutorul nu e pacientul, ci aparținătorul sau
aparținătorii săi. Ca medic ATI, acest aspect a făcut parte
integrantă din lunga mea activitate în care întâlnirile cu
familiile celor internați în secția de terapie intensivă aveau
loc în fiecare zi a săptămânii. Bineînțeles, există diferențe
între discuția cu pacientul și cea purtată cu familia sa. Aici,
datele obiective primează și veștile proaste trebuie transmise
integral, dar și în acest caz e nevoie de tact și sensibilitate și
mai ales de o prezentare corectă a situației și a prognosticului,
pentru că în aceste cazuri, multe din ele extrem de grave, familia
necesită timp nu numai pentru a „digera” știrea, dar și pentru
a se pregăti în vederea deznodământului nefast. De multe ori e
nevoie de timp pentru a informa membrii familiei aflați departe și
a le oferi posibilitatea să mai fie încă o dată, pentru ultima
oară, în preajma muribundului. În ziua de azi, valorile materiale
posedate de pacient și/sau familia sa trebuie rezolvate la timp,
ceea ce implică un permanent contact între echipa terapeutică și
familia pacientului internat și aflat în stare gravă.
În sfârșit voi menționa pe scurt
și transmiterea pe cale telefonică a știrilor despre situația
pacientului internat. Pe lângă aspectele legate de interzicerea
transferului datelor despre pacient, cu excepția unor situații
speciale, precedate de dispoziții judecătorești, și aici aspectul
psihologic și uman joacă un rol important. Niciodată nu vor fi
transmise prin telefon date precise despre situația pacientului,
această atitudine fiind complet lipsită de etică. Chiar în cazul
unei complicații acute survenite în mijlocul nopții, familia nu va
primi amănunte exacte despre starea pacientului, ci membrii ei vor
fi invitați să sosească la spital, din cauza înrăutățirii
situației. Nimic mai mult! Cu alte cuvinte, modul cum se transmite
știrea e mai important decât însăși conținutul ei.
Valery-Radot a avut o lungă carieră
de clinician și fără discuție că citatul care-i aparține își
are sursa în nenumăratele sale contacte cu pacientul. Din acest
punct de vedere, aș zice că el nu se deosebește substanțial de
alți colegi. Cu toții am văzut destul și am fost martori la scene
care ne-au permis să catalogăm confratele aflat în fața unui
pacient ce-și așteaptă „verdictul”.
Dar ceea ce-l face pe autorul
citatului discutat să fie diferit de noi toți e... numele său
întreg: Joseph Louis Pasteur Vallery-Radot. Confratele nostru a fost
nepotul celebrului savant francez și fiul fiicei celui care a rămas
în istoria medicinii ca un mare deschizător de drumuri. Partea
cealaltă a numelui, Vallery-Radot, provine din partea tatălui,
René, un foarte cunoscut ziarist și nepot al unor romancieri
francezi de renume. Având această moștenire genetică, n-ar trebui
să ne mire faptul că Vallery-Radot a publicat tratate de medicină,
dar și nenumărate volume de non-ficțiune, printre care biografia
ilustrului său bunic.
Îndemnul la tact și sensibilitate
se datorează, cred, acestei fericite combinații între o educație
profesională de rang și o înclinație sufletească spre
înțelegerea naturii umane. Iată rețeta unei atitudini corecte și
demne de urmat, față de cel în suferință.
|
„Ceea
ce nu poate fi iertat niciodată medicului este lipsa de tact față
de bolnav sau de familia acestuia. Tactul, expresie greu de definit,
nu este în realitate decât sensibilitatea în acțiune, acea
sensibilitate care ne conduce în felul de a reacționa și de a ne
comporta în gesturi și cuvinte.”
(P.
Vallery-Radot, 1886–1970) |
