Anul trecut, scriam
despre articolul 23 din Carta UMF: „Membrii comunităţii universitare şi membrii
familiilor acestora beneficiază de asistenţă medicală şi farmaceutică calificată
şi de înaltă performanţă, acordată gratuit şi colegial de specialiştii
Universităţii“. Este modul în care mi-aş dori să aflu, permanent, că se desfăşoară
lucrurile în domeniul nostru de activitate, în care cuvântul „echipă“ trebuie să
aibă semnificaţii profunde. Chiar dacă, în opinia mea, este mai bine să discutăm
aspectele care merită să fie îndreptate, vă propun, la început de an, o
istorioară pozitivă, cu amintiri trecute prin gândul şi sufletul unei colege
mai mici, încă studentă.
Într-unul din stagiile
din al patrulea an de studenţie, de la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, ea
menţiona: „Încă din prima zi, am bănuit că acest stagiu va fi diferit de
celelalte. Domnul doctor a venit cu mers hotărât în faţa salonului unde îl aşteptam
şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să ne întrebe cum ne numim. Spre
deosebire de alte stagii, unde asistentul grupei de-abia îşi amintea că îi
suntem studenţi, dumnealui a reuşit să ne reţină numele, prenumele, ce
specializare ne-ar plăcea să urmăm şi de unde suntem, chiar şi acum, la un an
de la terminarea stagiului“. În stagiul respectiv, studenţii au petrecut cel
mai mult timp în spital, într-o organizare caracteristică sistemului modular
care începe din anul IV (curs începând cu ora 9, apoi stagiu practic, cu
încheierea programului la prânz). Având în vedere modul atractiv în care
asistentul de grupă i-a abordat şi a continuat să le acorde atenţie, întreaga
grupă venea de la ora 8, pentru a putea oferi cel puţin un ceas pacienţilor din
salon, participa integral la curs, pentru a reveni imediat după în saloane şi a
continua activitatea practică, aşa cum stă bine unor tineri aflaţi în perioada
de pregătire.
Ceea ce i-a impresionat şi
motivat şi mai mult pe studenţi a fost perioada dedicată „vizitei“ şi punerii
de întrebări – însoţite de răspunsuri şi discuţii privind toate nedumeririle,
până când 100% din studenţi prindeau şi stăpâneau semnificaţia. Niciodată
întrebările medicului nu se adresau unui singur student. Punea întrebarea şi
abia după ce răspundea fiecare, pe rând, le oferea răspunsul corect şi le
explica unde au greşit. Niciodată nu se uita la ceas, deşi era foarte ocupat,
ca oricare alt medic, şi de multe ori obosit; întotdeauna avea un timp dedicat
pentru viitorii colegi mai tineri. Studenţii au mai remarcat, de-a lungul
studenţiei, şi asistenţi „care fug de studenţi“, însă în stagiul descris au menţionat
că „domnul doctor alerga împreună cu noi de la un pacient la altul“. Examinau şi
discutau pacienţii din salonul repartizat grupei, apoi mergeau în alte saloane,
astfel că, într-o zi obişnuită, programul grupei se termina cel mai devreme la
15 sau 16. Atunci când asistentul era de gardă, preferau să nu mai plece acasă,
ci să rămână împreună cu acesta, să participe la toate examinările din camera
de gardă şi să se îndrepte spre casă după ora 22.
Acest tip de abordare
este cel potrivit ca model de dedicare şi implicare pentru tinerii aflaţi în
perioada de formare, tineri care trebuie să îşi întărească discernământul, să
aleagă între „aşa da“ şi „aşa nu“, să înţeleagă mai bine care le este menirea şi
că medicina nu este un serviciu obişnuit, ci o vocaţie, o adevărată misiune.
Nu este de mirare că studenţii respectivi şi-au respectat asistentul,
iar acesta a fost şi cel mai apropiat de colegii săi tineri. I-a ajutat din
toate punctele de vedere în formarea ca viitori medici. După terminarea
stagiului, colaborarea a continuat; a fost de acord, fără ezitare, să îi ajute
să participe la un congres, să scrie împreună un articol; de multe ori îi
întreabă ce mai fac, care este următorul stagiu, cum se desfăşoară acesta şi le
oferă sfaturi ca un părinte/prieten cum să abordeze anumite subiecte medicale
sau extramedicale.
Studenţii au remarcat că îi pot cere ajutorul mereu, fără nicio ezitare,
chiar dacă este vorba de consulturi medicale care nu ţin de specialitatea sa,
„îşi sună colegii şi ne trimite unde trebuie să mergem“. Nu de puţine ori, dacă
studenţii relatau o problemă medicală a unor prieteni, fără să îi lase să
termine istorisirea, se gândea şi le propunea un mod precis de abordare,
rezultatul concretizându-se printr-o relatare de tipul: „Mi-a spus direct când
să-l aduc. L-a consultat foarte atent şi i-a făcut toate investigaţiile
necesare pentru patologia suspectată. Din fericire, studentul era sănătos. I-a
strâns mâna şi l-a trimis acasă“. Datorită unei astfel de relaţii de învăţământ,
dar şi profesionale, colegii mai mici pot să spună: „Poate aşa este normal, ca
atunci când ni se cere ajutorul, chiar dacă avem multe alte lucruri de făcut, să-l
oferim imediat, fără a aştepta nimic în schimb, fie că este vorba de un coleg,
o rudă, un prieten sau chiar cunoştinţa unui student. Iar dacă noi nu putem, să
ştim că avem colegi pe care ne putem baza şi la care putem apela. Deşi acesta
ar fi normalul, continuăm să ne mirăm când vedem un asistent universitar care îşi
respectă şi învaţă studenţii, un medic care îşi ascultă şi tratează pacienţii
cu calm şi rigurozitate sau un doctor capabil să colaboreze cu colegii săi şi
care reacţionează aşa cum ar trebui când i se cere ajutorul“.
Din concluzia studenţească se desprind atât idei încurajatoare, cât şi
temeri, pentru că experienţa de zi cu zi ne demonstrează că lucrurile nu se
desfăşoară în totalitate aşa cum ne-am dori în sistemul medical din ţara noastră.
Totuşi, aceste relatări mi-au demonstrat că articolul 23 este pus în practică
de cei care doresc aceasta. Că se poate pune în practică.
În calitatea noastră de cadre didactice, avem datoria să transmitem un
mesaj pozitiv, să contribuim la dezvoltarea studenţilor noştri, să îi privim
exact aşa cum sunt – viitori colegi, să ne implicăm şi să ne aducem contribuţia
la buna funcţionare a sistemului din care facem parte.
