Conferinţa internaţională a Ordinului, de anul acesta, a relevat diferenţe semnificative între România şi o parte a statelor Uniunii Europene, în ceea ce priveşte raporturile dintre sistemul de sănătate şi public. În România, sistemul funcţionează şi este privit ca un întreg ce pur şi simplu trebuie să existe, neintegrat societăţii şi nevoilor comunităţii. Sistemul nostru de sănătate funcţionează detaşat parcă de ideea că sănătatea nu începe şi nu se termină la uşa spitalului. Clienţii sistemului de sănătate par să fie, în marea lor majoritate, oameni deja bolnavi, în timp ce resursele destinate menţinerii celor sănătoşi în această stare sunt anemice, necoordonate şi de multe ori alocate în direcţii exact opuse.
     Autorităţile responsabile de sănătate în statele vestice ale continentului se orientează spre două direcţii mari, care au în vedere, pe de-o parte, legătura între starea de sănătate şi situaţia socială a persoanei şi, pe de altă parte, educarea membrilor comunităţii în legătură cu menţinerea sănătăţii şi chiar acordarea îngrijirilor de sănătate propriu-zise. Aceasta înseamnă însă investiţii masive, de exemplu, în asistenţa comunitară, cum este cazul în Marea Britanie, unde monitorizarea stării de sănătate produce reacţii şi intervenţii reale şi nu doar date statistice uitate prin sertare. Din acest punct de vedere este reevaluat, cu seriozitate, şi rolul personalului medical şi în special al asistenţilor medicali. În acelaşi timp, sistemul de sănătate nu mai pare dispus să investească în tratarea celor care nu au grijă de propria sănătate. Responsabilizarea publicului şi avertizarea acestuia în legătură cu costurile pe care va trebui să le suporte în situaţia în care îşi periclitează cu bună ştiinţă sănătatea face parte din politica de eficientizare a sistemului.
      Aceste schimbări de viziune ar putea da de gândit şi responsabililor din sistemul medical românesc, fiind o bună oportunitate să se orienteze spre personalul medical cel mai aproape de membrii comunităţii şi de pacienţi şi care poate să le comunice acestora mai mult decât un diagnostic sau un tratament, adică spre asistenţii medicali.
      Politica de orientare a fondurilor spre achiziţii de aparatură performantă, către două-trei centre universitare medicale performante etc., în timp ce sistemul sanitar funcţionează în localităţile mici ale României cu un asistent medical prost plătit şi nemotivat, nu are nimic de a face cu prevenţia şi cu orientarea sistemului către comunitate. Din acest punct de vedere, blocarea Ordonanţei nr. 144 şi împiedicarea asistenţilor medicali să profeseze independent, refuzul multor medici de familie de a permite asistenţilor medicali să îşi exercite profesia, nemotivarea asistenţilor medicali comunitari etc. nu doar că nu ajută comunitatea, dar aduc deservicii majorităţii populaţiei.
      Când noua optică privind relaţia sistem de sănătate–public va ajunge şi în România, ne va găsi, din nou, nepregătiţi, pentru că nu numai că nu utilizăm la maximum această capacitate, dar blocăm şi resursa cea mai importantă, cu rol major în sănătatea unei naţiuni – asistenţii medicali.