Fotografia este o modalitate de a opri timpul în loc. De a fixa clipele ce stau să devină amintiri. Iar dacă o lăsăm să treacă dincolo de anecdotic şi de cotidian şi să ajungă acolo unde începe arta, ea ne poate ajuta să descoperim cine suntem, spiritual, emoţional, poate chiar artistic. Dacă ne uităm la ce anume ne-a atras atenţia cu precădere, la ce am dorit să reprezentăm şi să oferim celorlalţi, vom vedea care este, de fapt, esenţa noastră.

   A mea este apa… Poate şi datorită faptului că sunt nativă a zodiei Peştilor, deşi s-ar putea ca aceasta să nu fie decât o coincidenţă. În orice caz, când vine vorba de fotografie, apa este mereu un subiect irezistibil, indiferent de forma pe care o îmbracă într-un moment sau altul. Gheaţă, ceaţă, ploaie, ninsoare, fântână arteziană, iaz, lac, râu sau mare (căci n-am făcut până acum cunoştinţă cu oceanul)… toate mă fac să mă opresc, să privesc mai atent şi aproape de fiecare dată să găsesc ceva ce aş vrea să împărtăşesc cu cei care nu sunt lângă mine. Aşa s-au născut multe imagini, dintre ele şi acelea pe care vreau să vi le ofer astăzi.

   Apa de ploaie care a luat forma unei cochilii de melc mi s-a părut o mică operă de artă, o concentrare a tot ceea ce înseamna universul acestui element. Picătură cu picătură se adună şi se transformă în râul ce curge vijelios. Apoi râul ne poartă gândurile, şi uneori lacrimile departe, departe… până la marea cea mare, şi chiar dincolo de ea. Cine ştie, poate o lacrimă ce ne aparţine a ajuns să fie uscată de soare tocmai în laguna veneţiană. Apa este şi oglindă şi cât de frumoasă este toamna când se priveşte în ea! Dar nu e mai puţin frumoasă atunci când îşi trimite lumina blândă printre picăturile care curg vesele, pentru bucuria ochiului, dar şi a auzului. Şi călătoria apei de abia începe…